(despre Caragiale, Eminescu and Comp.) Există, în mediul intelectual românesc, o formă de abuz care, chiar dacă este îndeobşte blamată, persistă precum (în nopţile reci) şarpele în coşmarurile persoanelor cu slabă circulaţie periferică. Acest abuz se agaţă, de regulă, de nume "grele" din indexul nostru cultural-istoric referenţial, iar scopul diferă de la caz la caz: uneori este simpla manipulare, uneori este discreditarea unei persoane, alteori este discreditarea unei epoci. Un exemplu de abuzat este Eminescu. Din Eminescu, cu puţină abilitate, poţi să scoţi exact ceea ce vrei. Doreşti un Eminescu proto-legionar? Îl ai pe tavă, aproape oricînd ai poftă, înjghebînd din condei tot felul de supoziţii plecate - cică - de la versurile poetului. Doreşti un Eminescu proto-marxist? Se poate şi asta, dacă îţi fixezi Împărat şi proletar drept singur şi neabătut reper şi cauţi să ajungi la el prin felurite jonglerii politico-ideologice dictate de împrejurări în care nu Eminescu a trăit, ci umila ta persoană (cine doreşte reţeta, va şti la care anume profesor de sociologie bucureştean se va duce după ea). Mi se pare de bun simţ că Eminescu - adevăratul, din păcate singurul care a existat - e străin de toate acestea; el nu a fost nici proto-legionar, după cum nu a fost nici proto-marxist şi, mai ales, e clar că pe el nimeni nu l-a întrebat ce culoare vrea să poarte în secolul ce va urma după moartea sa. Un alt abuzat este, în istoriografie, Constantin Argetoianu. Pentru a ilustra, cu detalii spumoase şi hazoase, "spoiala" modernizării democratice din România interbelică nu ai decît a aduna cele mai caustice pagini din memoriile lui (şi, slavă Domnului, sînt destule); demonstraţia e gata! Pentru propagandiştii regimului trecut, aceste memorii au fost mană cerească (în acel regim Argetoianu a trebuit mai întîi să moară în închisoare pentru ca mai apoi paginile sale să vadă,