Mâncărimile puterii nu sunt pentru Sorin Oprescu doar un prurit urmat, ciclic, de scărpinături elocvente. ”Attenti al lupo!“, refrenul unui cântec pentru oameni mici, dar mai ales mari în savuroasa interpretare a lui Lucio Dalla, îmi tot sună în urechi după ce, pe 5 octombrie, Sorin Oprescu şi-a ţinut discursul de lansare în cursa pentru Preşedinţie. Un lup singuratic, cu ochii injectaţi şi colţii la vedere şi-a făcut apariţia într-o poveste al cărei final e departe de a se fi scris.

Măcar să fie atâtea bunici şi Scufiţe Roşii la ce pofte îl încearcă pe dl Oprescu care are pur şi simplu ambiţia de a fi „the best“. Să nu uităm că Sorin Oprescu s-a angajat în ultimii ani în cinci competiţii pentru diverse niveluri ale puterii.

Mâncărimile puterii nu sunt pentru Sorin Oprescu doar un prurit urmat, ciclic, de scărpinături elocvente. Vrea puterea, dă, încasează, mai şi câştigă, mai şi pierde. Un asemenea competitor greu de pus la podea va fi Sorin Oprescu la „prezidenţiale“. Într-o societate românească trădată, minţită, înjosită de sistem, Sorin Oprescu intră în scenă în postura salvatorului patriei, a dezlegatului de politică, de partide, de parlamentarism şi, în general, de orice mecanisme şi instituţii degradate de mersul greşit al democraţiei. Foaia de temperatură a ţării impune intervenţii de ugenţă sub sloganul „Aşa nu se mai poate!“ Se pun diagnosticele: România „este o ţară blocată instituţional, politic şi economic“; miniştrii  „sunt corupţi“; partidele „nu trebuie să-şi bage nasul“ în consiliile judeţene şi locale, dar „nici la Preşedinţie, nici în justiţie, nici în afaceri, nici în sănătate, nici în educaţie“ etc.

Candidatul Oprescu pune pe ţeavă toate gloanţele exterminării acestor focare de terorişti politici: „…să dispară din viaţa politică! Singura soluţie să fim băgaţi în seamă în aceste vremuri grele este să le sp