Nu am motive să-l abordez din perspectiva lui Freud, ci doar a muzicii. Opera unanim recunoscută ca fiind genială, a lui Enescu, a fost mult prea puţin pusă în scenă datorită complexităţii şi dificultăţii partiturii, aserţiune ce aparţine unor mari muzicieni contemporani.

Am avut şansa să o văd într-o producţie tv autohtonă cu mulţi ani în urmă. Am avut şansa să îl cunosc încă din studenţie pe basul Titus Pauliuc ce a făcut şi rolul Tiresias, cu ale cărui fete sunt prieten şi care m-a dus prin poveştile sale extraordinare în spatele multor cortine, inclusiv a lui Oedip, am urmărit cu mare interes munca făcută în ultimii 2 ani de trupa catalană La Fura dels Baus care a pus în scenă un spectacol modern, grandios cu care mai apoi a făcut înconjurul lumii...

Am văzut un Oedip unic, operă gospel avându-l ca interpret-narator pe Morgan Freeman. Mintea mea a acceptat rapid provocarea deoarece povestea este arhetipală şi fiecare cultură are dreptul la propriile mijloace de exprimare pentru a face cât mai bine perceput mesajul, în toată complexitatea şi subtilitatea sa: versatilitatea naturii umane în faţa destinului implacabil. O sală uriaşă, plină, o scenă ca o orgie de culori ale junglei , un cor imens, voci incredibile, solişti unul şi unul, instrumente moderne...

Partitura extrem de coerentă, surprinzătoare uneori alegerea ritmurilor pentru diversele momente ale naraţiunii. Un Oedip de care m-am bucurat pe deplin, perfect pentru o seară liniştită. Şi încă ceva, deşi tragedia îi aparţine lui Sophocles, deci culturii universale, în mintea mea ea este definitiv legată de românul George Enescu, primul care a dorit, a îndrăznit şi a reuşit într-un mod impecabil să o trimită pe calea muzicii în mintea şi sufletele noastre.

I-am privit poza cu autograf din 1929 care stă deasupra pianului şi i-am zâmbit fericit...

Nu am motive să-l abo