Tot ce purtăm cu noi prin vremi, legat de imaginea luminoasă a bunicilor - imagine care se suprapune, vom descoperi curînd, cu bucuroasă şi încîntată uimire, peste cea din primele lecturi - se asociază cu o lume percepută mai ales senzorial, o lume a miresmelor şi a parfumurilor de tot felul, a aromelor şi a mirosurilor impregnate, pentru totdeauna, în epiderma lăuntrului nostru. Cu atît mai puţin sîntem îndreptăţiţi - la acea vîrstă a "copilăriei copilului universal" - să facem judecăţi de valoare, să cîntărim şi să înţelegem situaţii care contravin - cel puţin aparent - acelui univers mirific străjuit de imaginea bunicilor-patriarhi. Mult timp mi-a fost cu neputinţă să dezleg "misterul" de nepătruns din comportamentul bunicii mele de la ţară, la auzul veştii că "Vin! Vin ei! Grăbiţi-vă! Or ajuns la troiţă! Acuş' ajung la pod!". Multe urgii - aveam să aflu mai tîrziu - trecuseră peste lumea aparent egală cu sine, a Ardealului. Dar despre cum veneau "ei!", în acele clipe de disperare şi dezastru, n-aveam să înţeleg decît mult mai tîrziu. Explicaţiile celor din juru-mi cu greu au reuşit să-mi corecteze imaginea confuză, contrariată şi "mişcată" a bunicii mele, pe care o purtam în suflet. Ce se întîmpla? De ce cînd veneau "ei", bunica începea să alerge, cu o uimitoare mobilitate juvenilă, de colo-colo prin curtea imensă, de la grajd la staul, apoi la coteţul de găini, şi înapoi la poarta mare de la şură, şi mai încolo, în fundul curţii, la portiţa dinspre grădină, cu mişcări tot mai repezi, dar în acelaşi timp mereu mai sacadate, verificînd, închizînd, încuind toate uşile şi porţile din jur. Într-o grabă tot mai susţinută, totul era zăvorît într-o clipită. Şi asta, în timp ce, pe un ton tot mai răstit, ne alunga pe noi, cei mici, în uliţă. Cu strigăte tot mai poruncitoare, cu ameninţări, ba chiar cu şfichiuiri tot mai iuţi ale vreunui bici ce ridica colbul în rotocoale