Circotasii ar spune ca e doar emotia revederii. Eu cred ca e ceva mai mult. E dovada ca unele sentimente nu mor niciodata. Stiam clipul de mai jos, l-am vazut acum citeva luni. Zilele astea insa a revenit in atentia lumii. E reintilnirea a doi artisti, Marina Abramovic si Ulay, doi artisti ai anilor '70 care s-au revazut la 22 de ani dupa ce s-au despartit. Si nu s-au despartit oricum, ci dupa cite 2.500 de kilometri strabatuti pe jos, fiecare pornind de la un capat al Marelui Zid Chinezesc, intilnindu-se la mijloc, scrie Alex Mihaileanu pe blogul Subiectiv.
O poveste ciudata daca te-ai lua dupa toate normele sociale, o despartire si mai ciudata daca te-ai lua dupa modul in care s-a intimplat. Caci, la mijlocul Zidului, in 1988, cei doi si-au spus "Adio." S-au revazut in 2010, la Museum of Modern Art (MoMA) din New York, in timpul unei "expozitii" de ei, pe care a vizitat-o si el. Momentul e emotionant, uluitor chiar, si merita vazut. Postez ambele clipuri, si pe cel cu prezentarea "neutra" a intilnirii, si pe cel cu prezentarea in care apare Ulay inainte de a o revedea. Si, zau, merita vazute ambele. Remarcati expresivitatea dincolo de emotia revederii. Si faptul ca se-nteleg din priviri, fara vorbe. Si fericirea de pe chipurile ambilor. Si stiinta ca, desi s-a incheiat, povestea lor nu se va sfirsi niciodata.
Arta, asa cum ar trebui sa fie. Fara ipocrizie
Daca mai aveam nevoie de un semn ca m-am nascut prea tirziu, ca ar fi trebuit sa traiesc in anii aia, sau ca arta, in sine, a regresat, ori ca arta anilor '60-'70 a fost cu mult inaintea vremurilor ei, atunci e povestea celor doi. Pentru ca eu vad arta de amorul artei, nu arta de dragul linguselii, nu ipocrizia specifica artistilor contemporani, care-si doresc sa fie pupati in fund, care nu stiu cum sa se laude mai mult sau cum sa fie in centrul atentiei.
