Am gresit frecvent in ultimii ani, pina si cu citeva saptamini in urma, scriind, in alt hebdomadar, despre „rasturnarea sistematica a scarii de valori si a ordinii de prioritati, care a fost dintotdeauna si e mai flagrant astazi politica oficialitatii romanesti din domeniu“. Nu abjur, nu spun ca, generic, asta n-ar fi adevarat si ca nu se pot da exemple de „rasturnari“ la zi. Dar afirmatia nu e destul de precisa terminologic. E, in ultima instanta, un cliseu care sufera de generalitate si singura explicatie ca m-am putut limita la el atitia ani ar fi absenta unor replici de tipul celor ale unui Alex. Leo Serban, intr-un dialog aplicat, in ceea ce nu avem ca scoala si ca breasla: o critica filmologica. Nu avem un flux al contributiilor ivite din minima capacitate de a aseza in paradigme critice starile de fapt ale filmului romanesc. Cite o iluminare sintagmatica, precum a Eugeniei Voda din titlul cronicii sale la un recent film autohton cu un copil handicapat – Cinema cu handicap –, ramine sibilinica in izolarea sa neelaborata, fara ecoul meritat.

Straniu e ca, inca din primele luni ale anului 1990, dar si mai abitir in anii imediat urmatori, am avut in fata, manifeste, noi variante ale „politicii oficialitatii“ din bransa. Le-am inregistrat intr-un tirziu manifestarile incongruente, evaluindu-le in linii mari si in unele privinte cu oarecare adecvare, insa mai mult prin termeni de imprumut sau inertiali. Am notat „confiscarea“ reformei in cinematografie, „autoinstalarea la putere“ a unei „regizorocratii artizanale“, dar ne-a scapat ori n-am gasit cuvintele pe masura pentru una dintre ispravile sale cele mai simptomatice: editarea timp de citeva luni, in 1990, a unei „Reviste a Cineastilor din Romania“, Film, in al carei colegiu de 12 membri apostolici, inserat pe frontispiciu in loc de „Proletari din toate tarile, uniti-va!“, nu figura nici un critic de