Lui Lars von Trier ii e teama - cel putin asa spunea anul acesta la Cannes - ca a facut cu "Melancholia" un film pentru femei. Dar melodrama e prezenta in toate filmele sale. Nu poti ignora santajul sentimental la care esti supus de fiecare data, in doze mai mari sau mai mici. Acum, teribilul danez scoate din maneca o carte imbatabila - sfarsitul lumii - si face un film pe cat de trist si poetic, pe atat de voluptos.
Gustul pentru catastrofa e apanajul depresivilor, iar Lars von Trier nu s-a dezis niciodata de aceasta "familie". Si-a savurat senzitivitatea extrema si a profitat de ea (poate a si stimulat-o) pentru a-si face filmele in aceeasi masura in care a incercat, probabil, s-o imblanzeasca prin cinema.
In filmografia sa, "Melancholia" se situeaza la inaltime - asta nu inseamna neaparat ca e cel mai bun film al sau, desi e printre cele mai bune (locul intai e ocupat, mai degraba, de "Breaking the Waves"), dar e pe culme pentru ca mai mult decat sfarsitul lumii nu poti pretinde de la o personalitate atat de senzitiva. Ce poate fi mai glorios pentru un depresiv decat disparitia intregii planete, a intregii rase umane?
Sa nu uitam, insa, ca si acesta e un mare gest egotic, asa cum a avut si Terrence Malick in "The Tree of Life" (film care a luat in acest an Palme d'Or-ul la Cannes, dupa ce von Trier si-a dat singur cu stangul in dreptul prin afirmatiile de copil rasfatat referitoare la Hitler. In consecinta, ca sa se arate impartial, juriul i-a dat doar un premiu de interpretare lui Kirsten Dunst.)
Ca si cum s-ar fi vorbit, cei doi regizori alcatuiesc un binom in doua culori. Malick e demiurgul bun ca Mos Craciun, care creeaza lumea orchestrand miscari de amplitudine cosmica si de "larga respiratie" temporala, pe cand von Trier - un fel de domn Goe cu talent cat casa -, o distruge printr-o mic teatru de pap
