Implicarea Parchetului in afacerea listelor electorale a fost motivata prin aceea ca nu este normal ca aceeasi autoritate sa furnizeze date diferite in legatura cu acelasi fapt. Cu alte cuvinte, daca cineva greseste si isi corecteaza greseala, este anormal.
In ce consta, insa, anormalitatea? In a gresi? Toti gresim si nu orice eroare este infractiune. In a recunoaste ca am gresit? Ascunderea greselii, odata constientizata, este mai criticabila decat comiterea greselii. Mai ales atunci cand s-a gresit cu buna credinta; adica neintentionat.
Recent, un procuror mi-a explicat ca nu tot ceea ce este anormal este ilegal dar tot ceea ce este anormal este suspect. Or, tot ceea ce este suspect trebuie cercetat. Aceasta ca nu cumva nefirescul sa ascunda vreo ilegalitate. Asa, insa, orice hartuire poate fi legitimata iar declansarea unei cercetari depinde doar de imaginatia celui care o pune in miscare. Cu toata tulburarea sociala pe care o implica; cu deosebire atunci cand, sub pretextul transparentei (O transparenta! Cate ticalosii s-au comis in numele tau!), banuiala de la care porneste ancheta este facuta publica iar judecata grabita si subiectiva a strazii il condamna definitiv pe suspectul acuzat cat ai spune „prezumtie de nevinovatie”.
Cine stabileste ce este normal si ce anormal? In functie de ce anume se determina anormalitatea, atata timp cat ea nu este definita prin lege?
La prima intrebare raspunsul este evident. Cel putin din punctul de vedere al Procuraturii romane. Parchetul se autosesizeaza ori de cate ori are impresia ca ceva este anormal; chiar daca rolul sau este sa combata doar ceea ce este ilegal. In consecinta, potrivit conceptiei sale actuale, Procuratura are plenitudine de competenta in definirea anormalului. Cine ar incerca sa o orienteze in legatura cu ceea ce trebuie tratat ca normal i-ar limita, chipurile, autonomia.
De
