Salutat cu entuziasm la debutul său editorial, în 1980, şi răsplătit cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Alexandru Vlad este un scriitor dificil de inclus într-o categorie anume. De la un volum la altul, prozatorul explorează noi teritorii ale lumii exterioare şi interioare deopotrivă, recurgînd la procedee narative de mare rafinament şi mizînd, sistematic, pe „profunzimea observaţiei morale şi existenţiale“ (cf. Cornel Moraru).

În Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (1993), Radu G. Ţeposu semnala acuitatea analitică şi natura reflexivă a prozei lui Alexandru Vlad, pentru a conchide că autorul „nu are apetit sau vocaţie pentru acţiune, fapte, întîmplări“. De altfel, în foarte densa şi percutanta Istorie... sus menţionată, Alexandru Vlad e repartizat la capitolul „Analiştii“, alături de Stelian Tănase, Radu Ţuculescu, Adriana Bittel, Carmen-Francesca Banciu ş.a., cu toţii definiţi, în viziunea criticului, de lipsa interesului pentru construcţia epică de mari dimensiuni. Dar, deşi caracterizarea succintă pe care o formula Radu G. Ţeposu surprindea stadiul prozei lui Vlad de la acel moment, din 1993 şi pînă azi, multe s-au schimbat în stilul şi în bibliografia autorului. Prefaţînd, în 1981, o nuvelă a lui Alexandru Vlad, apărută într-o publicaţie culturală, Norman Manea schiţa un portret pe cît de laconic, pe atît de sugestiv al celui ce irumpsese, cu Aripa grifonului, în prim planul vieţii literare româneşti: „Amploarea autentică a personajului problematic, libertatea ludică şi gravitatea interogativă potenţează, credem, energia spirituală a realului, absorbit şi focalizat prin tensiune epică, prin acuitate şi rigoare stilistică, prin voluptatea livrescului şi magia compoziţiei. În această perspectivă, viziunea modernă, fluenţa narativă şi portanţa ideatică, scrupulul nuanţei, misterul şi luciditatea, cromatica