Este al cincilea an calendaristic de când facem parte unul din viața celuilalt. Poate că Jurnalului nu i-ar fi mers nici mai rău, nici mai bine fără mine. În mod sigur, însă, mie mi-ar fi mers mult mai rău fără el. Era, ca și acum, prima lună a verii când ne-am întâlnit. Putea să nici nu mă bage în seamă, căci mă aflam într-o vale, singur și tăcut, nu mi se mai auzise vocea de mult. El era departe, sus, pe o culme. Adevărat, ne acoperea același cer pe amândoi. Cerul, îmi închipui, i-a atras atenția asupra mea, căci obișnuiam să-mi scriu gândurile pe întinderea lui. Câteodată, aproape că nu mai aveau păsările loc de zburat din pricina gândurilor mele.
De dragul păsărilor cred că a privit Jurnalul acolo în vale și mi-a spus: mută-ți gândurile aici, pe cerul acesta mai mic, de hârtie!
Începuse seceratul grâului când le-am mutat. Într-una din zilele următoare, m-a sunat Fănuș Neagu să mă întrebe de căruțele cu roți de lemn și de secerătorii despre care scrisesem. Mai apoi, ne-am plimbat împreună mai bine de un ceas cu o astfel de căruță. Nu pe un câmp presărat cu maci, cum am ar fi fost normal, ci între pereții albi ai unui salon de spital, căci de acolo se uita Fănuș cu ochii copilăriei sale pofticioase la lume. Doamne, câtă eternitate a putut să încapă în ceasul acela! Și cum mai nechezau caii din gândurile noastre! N-am nici cea mai mică îndoială că roata lumii a fost atunci o roată de căruță!
După asta, m-am pomenit, aproape fără să-mi dau seama, cu două duminici pe săptămână, una, cea obișnuită, cealaltă, ziua în care apăream în Jurnalul. Așa se face că miercurea s-a transformat pentru mine în duminică. Sunt cât se poate de convins că scrisul meu n-a putut ține întotdeauna pasul cu acest privilegiu. Dragostea pe care am pus-o în rîndurile așternute pe hârtie, da. Este un
