În urmă cu aproape patru decenii, sociologul francez Pierre Bourdieu îşi punea deja, într-o luare de poziţie iconoclastă („L’opinion publique n’éxiste pas“, Les temps modernes, nr. 318, ianuarie 1973) cîteva întrebări legate de valabilitatea sondajelor de opinie publică; una dintre ele se referea la postulatul, asumat de către sondaje, conform căruia „toată lumea poate avea o opinie; altfel spus, producerea unei opinii este la îndemîna tuturor“. Lucru care – spune Bourdieu – este rareori adevărat, pur şi simplu pentru că aceeaşi întrebare poate reprezenta o problemă practică pentru unii şi o non-problemă pentru alţii.
Dacă întrebi o gospodină despre calităţile diferiţilor detergenţi, ea se va raporta la experienţele avute, va şti care produs produce efectele dorite, care are dezavantaje constatate etc. Un neavenit care nu ştie decît, în cel mai bun caz, să distingă culorile ambalajelor diferitelor mărci, va furniza şi el un răspuns, cel mai probabil în funcţie de simpatia pentru personajul din reclamă. Formal, răspunsurile sînt interşanjabile. La fel se întîmplă în cazul opiniilor exprimate în sfera politicului, unde competenţele sînt neuniform răspîndite. Cel mai adesea, respondenţii lipsiţi de competenţe politice tind să le înlocuiască cu cele de morală sau, pur şi simplu, se lasă ghidaţi de simpatia pe care o nutresc pentru un personaj care a exprimat deja o luare de poziţie în problema în care este chestionat.
Problema apare în momentul în care cineva îşi propune să utilizeze statisticile obţinute din astfel de investigaţii drept argument pentru o anumită decizie, comercială, politică sau de altă natură, fără o prealabilă examinare a naturii opiniilor exprimate. O opinie este altceva decît o înclinaţie. Sînt mulţi oameni înclinaţi să fie favorabili sau defavorabili unui fapt, asta nu înseamnă că au şi o opinie.
De altfel, chiar termenul de
