"Principala caracteristică a relaţiilor internaţionale în secolul XXI se dovedeşte a fi non-polaritatea: o lume dominată nu de una, de două sau de mai multe state, ci, mai degrabă, de mulţi actori care posedă şi exercită diferite feluri de putere" - scrie într-un recent articol Richard N. Haass*. Teza lui Haass este că puterea în lume se va exercita de tot mai mulţi actori, dintre care statele vor fi tot mai puţine, iar actorii non-statali tot mai mulţi. În plus, aş adăuga eu, puterea se va exercita tot mai specializat, în sensul că deconstruirea conceptului de putere are un echivalent în realitate prin aceea că aspecte ale puterii (economic, militar, cultural, religios) sînt tot mai limpede exercitate de actori anume constituiţi. Ceea ce anunţă, cu ton profetic, Haass nu e ceva nou. Încă de la începutul anilor ’90, autorii care cred într-o convergenţă deplină a spiritului civilizaţiei cu exprimarea politică au arătat că relaţiile internaţionale intră într-o vîrstă postmodernă care se caracterizează exact prin aceea că puterea ordonatoare se va exercita difuz, nu va mai aparţine cu necesitate unei entităţi imediat identificabile, dar şi prin aceea că numărul actorilor internaţionali se va multiplica datorită, mai ales, diminuării puterii statelor.

Este limpede că nu doar organizaţiile politice supra-statale de genul Uniunii Europene sau Naţiunilor Unite sînt avute în vedere. Marile corporaţii, marile biserici, marile ONG-uri, alianţele mai mult sau mai puţin formale dintre toate categoriile de actori internaţionali şi multe alte organizaţii non-statale au un rol tot mai important în forjarea ordinii internaţionale. Mai mult, chiar şi exprimarea puterii statelor începe să se schimbe: accentul tot mai apăsat pus pe diplomaţia publică şi pe acţiunile de tip captatio benevolentiae în exprimarea politicii externe a statelor este evident. Acţiuni care inspiră