In toamna lui 1957, odata cu lansarea de catre sovietici pe orbita circumterestra a primului satelit artificial al Pamantului - Sputnik -, majoritatea analistilor politico-militari americani nutreau sentimentul ca SUA ramasesera in urma in cursa inarmarilor si ca teritoriul lor isi pierduse invulnerabilitatea. Pentru prima oara de la inceputul Razboiului Rece, URSS demonstra ca detine capacitatea tehnologica pentru a distruge intr-un timp relativ scurt, cu ajutorul rachetelor balistice, tinte strategice din Europa Occidentala si America de Nord. Insa la 28 iulie 1958 submarinul nuclear USS Nautilus atingea Polul Nord. Prin lansarea experimentala a unei prime rachete nucleare de la bordul unui submarin (Submarine Launched Ballistic Missile, SLBM), perceptia vulnerabilitatii strategice in spatiul extraatmosferic pe care o generase lansarea Sputnik-ului in cercurile politico-militare americane era contrabalansata de redobandirea initiativei strategice intr-un mediu - cel subacvatic - in buna masura ignorat de strategii erei nucleare, in primul deceniu postbelic. Se confirma, inca o data, tiparul dupa care s-a actionat si reactionat in cursa inarmarilor nucleare in perioada Razboiului Rece, anume faptul ca un program de inarmare elaborat de una dintre cele doua superputeri atragea in mod automat elaborarea unui alt program, mai mult sau mai putin similar, din partea concurentei.

Odata cu progresul tehnologic, cursa inarmarilor s-a focalizat mai degraba pe perfectionarea armelor, decat pe cresterea numarului lor. De la a fi preponderent cantitativa, ea a devenit prioritar calitativa. Intr-adevar, la sfarsitul anilor ?50, progresele tehnologice faceau posibile arme noi intr-un ritm incredibil de rapid. Generatii noi de rachete apareau la intervale de doar 3-4 ani. Atat SUA, cat si URSS considerau pe buna dreptate ca cealalta parte va continua experimentarea de no