Între zâmbetul aerian al lui Bush şi zâmbetul îngheţat al lui Putin se deschide un infinit rastel de posibilităţi. De la un nivel anume mai departe, în principiu toată lumea trebuie să zâmbească. Ceea ce e bine, dacă te gândeşti că şi lunetiştii or fi urmând cursuri de yoga. Încrâncenarea este primul reflex, cel mai periculos, cel mai răspândit şi cel mai păgubos. Dacă pierzi şansa zâmbetului, atunci când vrei să fii ameninţător, când faci figuri complicate, ai multe şanse să te împiedici, să te bâlbâi, să-ţi tremure privirea, să te scarpini la nas şi să te dai de gol când minţi şi spui că ăsta e adevărul. Cele mai multe reacţii ne îndreaptă colţurile gurii în jos, ne obligă la o depresie apriorică, la un conflict inevitabil şi subînţeles, pentru că asta e calea nervilor. Şi de aici poate începe un stil de viaţă.

Mă gândeam la toate conflictele pe care le-am avut sau la care am asistat şi care în mod evident nu se sprijineau pe mii de focoase nucleare. Era mereu vorba despre cât de repede îţi cedează nervii, despre cât de repede începe o avalanşă de replici între oameni echilibraţi doar de furie. Cele mai mici pretexte sunt cauzele războiului, cele mai stupide întâmplări îi separă pe unii pe viaţă, îi fac să nu se mai salute, să se sfâşie în gând for ever şi să se tot caute pentru un deznodământ mereu amânat, dar mereu anunţat. Mă supără uneori încruntarea mea ca răspuns la încruntarea unor cretini pe care dacă nu-i dispreţuiesc, măcar mă umplu de milă, dacă mă gândesc mai bine.

Întotdeauna, toate conflictele astea sunt previzibile, sunt fireşti, toate privirile sunt de câini care pot primi cu aceeaşi bucurie un şut sau o mângâiere. Doar că această păcătoasă nevoie de a avea dreptate aşa cum crezi tu că trebuie să sune dreptatea, adică umilitoare pentru cel cu care o împărtăşeşti, te ajută să obţii infinit mai multe atacuri la gleznă de