Hans Bergel, O viaţă de muzician: Erich Bergel,

editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică,

Bucureşti, 2013, 144 pag.

La artişti vocaţia nu face casă bună cu datoria, în virtutea imboldului de a-şi rafina predispoziţiile în ciuda împrejură- rilor. Asta înseamnă că talentul le stă în discrepanţă cu simţul moral, grija de a-şi cultiva înclinaţia ducînd la neglijarea convenţiilor. Artiştii nu au principii, sub imperiul unei ingratitudini care, conservîndu-le geniul, îi îndepărtează de oameni.

Se înţelege că e vorba de indolenţa spiritului superior, care îşi sacrifică contemporanii în numele împlinirii unui dar. Entelehia artistică e mai puternică decît norma morală, şi ar fi sinucidere crasă ca, în loc să se prefere pe sine, artistul ar da atenţie societăţii. Ceva din aceste trăsături le regăsim la Erich Bergel, al cărui geniu s-a lovit de timpuriu de ostilitatea împrejurărilor şi de micimea semenilor.

Născut la Râşnov în 1930, într-o familie de saşi, în obiceiurile căreia cîntatul la violă, pian şi orgă erau acte fireşti, Erich dă semne de precocitate la vîrsta de 3 ani, cînd reproduce fără greşeală secvenţa unui cîntec gregorian şi cîteva pasaje dintr-un cîntec franţuzesc, inspirîndu-i tatălui hotărîrea de a-l da în grija unor profesori elevaţi. Momentul hotărîtor al revelaţiei muzicale se petrece în Biserica Neagră din Braşov, la sunetul de orgă al primelor măsuri din Toccata şi Fuga în re minor de Bach, cînd copilul de opt ani trăieşte un rapt sufletesc cu consecinţe viagere: „Toccata lui Bach m-a sfîşiat atunci pe dinăuntru. Am fost în acelaşi timp disperat şi fericit. Disperat, pentru că mi s-a făcut brusc teamă că nu voi putea face niciodată parte din lumea grandioasă a unei astfel de muzici, fericit, pentru că simţeam că fac parte din ea.” (p. 22)

Din acest moment vocaţia izbucneşte în pofida împrejurărilor