stigmatizat

înăuntrul meu aceeaşi uimire intactă

din anul 1953 sau 1954

în cabinetul unui medic din Marghita

unde lumina soarelui nu pătrundea niciodată

geamurile acoperite cu draperii negre şi grele

două mari portrete alături singurele ferestre deschise

o fetiţă cântând la vioară şi o tânără doamnă

tatăl meu mi-a explicat mai târziu

am auzit atunci cuvântul lagăr pentru prima oară

trecusem cu trenul de mult prin Dobrogea lumea se uita noaptea cu groază la ochiurile de apă întunecată de-acolo dar cuvântul lagăr nu-l mai spusese nimeni în faţa mea

medicul de la Marghita va fi murit de mult portretele vor fi dispărut şi ele în vârtejul vremurilor mama şi fiica asasinate într-un lagăr german au rămas două unităţi dintr-o cifră nesfârşită iar eu car în spinare şi astăzi tragedia lor

uneori parcă îmi iese iarăşi tatuajul pe braţ aşa cum l-am văzut mai târziu la profesoara mea de germană de la universitatea din Cluj

după masă târziu

după masă târziu când totul nu mai e ca înainte mă gândesc şi eu cu o slabă intensitate să mor eliberând fâşia nu prea mare de pământ pe care de obicei îmi întind umbra sau dacă se poate spune aşa retrocedând-o altcuiva cu un act de proprietate mai tare

mi s-a părut o clipă şi mie că mi-e dată cu hârtii în regulă

dar ele s-au dovedit în timp a fi false

azi nici nu le mai am le-am dat foc odată cu toată valiza

cu care călătorisem până atunci

arătând pe la vămi paşaportul

fals şi el

primit cu pompă demult

acum începuturile mele s-au îndepărtat de ţărmul pe care cred că am ajuns

pe măsură ce mă apropiam de această îndepărtare