În fiecare seară, bunicul îşi desfăcea bandajul de la picior. Era ritualul lui, între ultima ţigară a zilei şi momentul în care îşi lua cămaşa de noapte, lungă şi brodată cu motive populare, mai vechi cu un secol şi mai îngălbenite decât faţa mea, în acele momente.
Îi lua ceva. Cu gesturi largi, ca de balet, derula tifonul până când nu mai rămânea decât bucata de vată uscată sub care se ghicea, înspăimântător pentru noi, TBC-ul osos căpătat în puşcărie.
În acel loc, la fluierul piciorului, osul ieşea la lumină. În el, cam cât o monedă de 50 de bani era un crater cu margini albicioase: boală bunicului, veche deja de 20 de ani în anul în care se petrece scena asta: 1977.
Stăteam lângă el, mai mult speriat decât impresionat, plin de milă şi durere, însă incapabil să-l întreb ceva despre asta. Iar el, cu gesturi la fel de relaxate, schimba vata, punea la loc tifonul şi se întindea în pat, la televizor, gata să-l înjure din nou pe Păunescu, poetul de curte al unui regim care pentru bunicul nu era doar nelegitim sau rău: era pur şi simplu stupid.
Vedeţi dumneavoastră, bunicul meu era un om inteligent. Iar drama generaţiei lui n-a fost niciodată puşcăria: ci faptul că acolo i-au trimis şi i-au păzit proştii. Proştii ajunşi la putere, proştii mândri de asta, proştii ai căror nepoţi şcoliţi şi bogaţi sunt clientela de azi a barurilor din Dorobanţi pe lângă care trec acum cu bicicletă. Tristă ironie.
Bunicul a făcut politică înainte de 1940. Nu aşa cum se face azi, ci aşa cum se făcea pe la 1848: din convingere. Era un om de dreapta, niciodată la extremă, dar ferm convins că proprietatea privată şi efortul individual pot duce lumea înainte. Ca ateu, a fost ferit de tentaţia legionară. Ca intelectual român, îşi iubea ţara aproape la fel de mult ca şi cărţile. Însă ţara nu i-a permis să continue această relaţie sentimentală: într-o zi din anii