Fascinant, cuvânt care astăzi îşi pierde, ca multe alte atribute, adevăratul sens… ar fi mai bine să-l înlocuim cu cel de "miraculous”, pentru că, întradevăr, câteva decenii de cercetări asidue ale secolului trecut au restituit acestui geniu al Barocului italian locul bine meritat. Atenţiei speciale acordate, pe bună dreptate, de Bach şi gestului iniţiat de Mendelssohn i-au urmat Alfredo Casella, Gian Francesco Malipiero, Arturo Toscanini, Fritz Kreisler, Arnold Schering, Desmond Chute şi mai contemporanii Antonio Fanna, Michel Talbot, Marc Pincherle, Peter Ryom, Janice Stockigt, graţie eforturilor cărora astăzi catalogul operei vivaldiene cuprinde peste 812 de lucrări.
În plan interpretativ, fenomenul a reprezentat reafi rmarea imensului potenţial artistic italian. Vivaldi, surprinzător, mai mult decât Tartini sau Locatelli, a fost considerat un virtuoz extraordinar şi nu este de mirare că marele reformator al viorii, Paganini, s-a născut tot pe pământul Italiei. În acelaşi timp, astăzi avem privilegiul să ascultăm concertele sale într-o interpretare de excepţie prezentată de Venice Baroque Orchestra (fondată în 1997 de către binecunoscutul clavecinist, organist, dirijor şi erudit Andrea Marcon) şi de fabulosul violonist Giuliano Carmignola, (una dintre cele mai carismatice "viori baroce” ale momentului).
Concertul de la Ateneu a oferit o seară "veneţiană”: trei concerte pentru orchestră de coarde şi continuo, de Vivaldi (RV 114 şi 152) şi Albinoni (op.VII nr. 4), înlănţuite ca să formeze un fel de mare introducere pentru seria celor scrise şi pentru vioară solistă: Tartini (D 96) şi Vivaldi (RV 222, 273, 191).
Arta interpretativă a lui Carmignola se identifică cu inovaţiile aduse de Vivaldi în sfera creaţiei şi evidenţiază schimbările armonice neaşteptate, prefacerile pe care le aduce construcţiei temelor cărora le imprimă supleţe
