Despre haosul pronunţării siglelor şi al abrevierilor în româna actuală am mai scris în această rubrică, cu cîţiva ani în urmă. O nouă repede privire asupra domeniului arată că situaţia nu evoluează în nici un caz spre simplificare. Să rezumăm datele problemei: mai întîi, există un grad de imprevizibilitate în cazul siglelor a căror succesiune ar putea forma silabă, a celor pronunţabile ca un cuvînt oarecare al limbii. Am putea considera că - în măsura în care e posibilă - lectura "legată" este chiar preferată de vorbitori: tendinţa mai veche (care a produs pentru sigla CEC forma rostită cec) se confirmă şi în multe cazuri mai recente: RADET (radet, nu re-a-de-té), PUR (citit pur, nu pe-u-ré) etc. Desigur, siglele cu succesiune impronunţabilă în română se supun obligatoriu celuilalt model, de rostire a numelor literelor: RATB devine re-a-te-bé.

Totuşi, la siglele pronunţabile nu se poate stabili o regulă de citire: e suficient să comparăm SAI: sai cu MAI: me-a-í. În evitarea unor "citiri legate" ar putea conta dorinţa de evitare a omonimiilor suplimentare. După cum, în alte cazuri, asemenea omonimii sînt chiar dorite (Alianţa DA - da; poate că o intenţie de semantizare se reflectă şi în sigla PUR?!). Din punctul de vedere al formării unor cuvinte noi prin abreviere (acronime), s-a observat că nu e o diferenţă semnificativă între pronunţarea integrator silabică şi cea care recurge la numele literelor: cea din urmă nu e mai instabilă, ci formează la fel de bine un cuvînt adaptat morfologic: teve-ul. Mai mult contează tendinţa cultă de a păstra sigla ca un simplu semn convenţional pentru sintagma abreviată: folosită invariabil sau producînd un acord nu cu acronimul potenţial (un SRL), ci cu elementul abreviat (o SRL, pentru că S stă pentru cuvîntul "societate").

Dar chiar în cazurile în care întîmplarea, uzul sau necesitatea au decis ca