Pe vremuri, in filme ori la teatru (si chiar in realitate), omul murea, orice s-ar zice, firesc (desi moartea nu e niciodata fireasca). Inchidea ochii, isi punea singur miinile pe piept si intepenea intr-o pozitie cuvioasa. Mai nou, moartea s-a emancipat vizibil. E in pas cu epoca. A devenit zgomotoasa, tipatoare, palpabila aproape. Nimeni nu-si mai permite sa moara, vai, intr-un chip normal… Oare de ce? Nu fac o simpla gluma. Priviti, rogu-va, filmele de aventuri. Nu doar cele cu gangsteri nemilosi: toate filmele. Chiar productiile erotice. Sesizati diferenta? Daca nu o sesizati de indata, imi permit, colegial, sa va ajut. Bietul pistolar din Vest (a carui specie s-a uitat) tintea intr-o doara, fara chef, si numai dupa ce-si avertiza in chip repetat si politicos musteriul. Pentru a-i veni de hac ii era de ajuns un singur glonte, ultimul cartus. Musteriul ii multumea si se prabusea fara mofturi in neant. Cu extrema dignitate. Rareori se pierdea in vaicareli. Rareori dadea din miini ori din picioare. Rareori invia dintru morti. Incremenea de-a binelea, cu privirile infipte in vazduh ori cu fata la pamint. Pistolarul, la fel de tacticos, ii sapa groapa, il lua in spinare, il aseza amical sub cruce si spunea o succinta rugaciune. Cam atit. Pentru mortul de odinioara (dar si pentru spectatori) era destul. Moartea se remarca, asadar, prin discretie, sobrietate si, de ce sa nu recunoastem, bun gust. Nu mai e de mult asa. Trec peste faptul ca armele au crescut spectaculos in dimensiuni, ca au luat o amploare cu adevarat colosala. Nimeni nu mai foloseste pistolul cu butoias. De prastie, de otrava, de aruncarea sisului catre pieptul odios al banditului nici nu poate fi vorba. Omul nu mai moare atit de facil, atit de impacat cu sine si cu lumea din jur. Mai nou, pentru a-l ucide pe raufacator e nevoie de mitraliera si rabdare. Sa va povestesc. Gloantele pornesc tacticos din te