Într-una din nopţile trecute, am fost trezit din somn de strigătele unei fete, însoţite de lovituri înfundate.

Fereastra camerei mele dă spre o curte interioară, cu mai multe intrări pe laturi. Am sărit din pat, dar n-am apucat să văd decât spatele unui bărbat relativ tânăr care o împingea cu brutalitate spre una din intrări pe fata care ţipa ca din gură de şarpe. În clipa următoare, dispăreau amândoi pe uşa care se trântea în urma lor cu zgomot. M-am uitat la ceas : era unu şi jumătate. Am presupus că un tată îşi recuperase fiica, întârziată peste ora pe care i-o fixase. Nu pot spune că ipoteza, în fond, bănuiala că nu se petrece nimic foarte grav, m-a făcut să mă simt mai bine. Am fost totdeauna sensibil la violenţă, mai ales când la mijloc se află un copil. Şi nici n-am devenit imun, deşi trăim într-o epocă în care violenţa, fizică sau psihică, s-a banalizat. Am auzit de multe ori spunându-se că pragul de percepţie al actelor de violenţă creşte odată cu intensitatea şi frecvenţa lor. Înseamnă că nu sunt un bun exemplu. Pe mine, din contră, violenţa mă sperie cu atât mai tare, cu cât experienţa cotidiană mă pune în contact cu forme ale ei din ce în ce mai sălbatice şi mai nemotivate. Am, s-ar zice, o capacitate tot mai redusă de rezistenţă, pe măsură ce violenţa se agravează şi intră în obişnuinţa vieţii noastre cea de toate zilele şi nopţile.

Am mai povestit întâmplarea : eram la New York, cu trei decenii în urmă, când o fostă studentă a mea, care trăia în SUA, m-a invitat la un spectacol cu „Othello" care entuziasmase critica de teatru. Spectacolul nu mi s-a părut grozav, în ciuda unei distribuţii remarcabile, poate şi din cauza scenei în care Maurul îşi face datoria: biata Desdemona nu e doar sufocată cu perna, conform tradiţiei shakespeariene, ci izbită cu capul de tăblia patului, târîtă de păr în mijlocul camerei şi ucisă bestial cu mai multe