D.B.C. Pierre
Tap ispititor
Traducere de Cristina Barbu si Lucian
Sarbu, Editura Humanitas,
Colectia „Raftul intii“, Bucuresti 2005, 356 p.
Nu stiu cine a dat startul acestei serii absolut naucitoare (ba da, stiu: Salinger, dar oarecum intr-o alta forma) de romane ce intra in pielea unor copii geniali-neadaptati-cu nevoi speciale... In orice caz, e un adevarat dezmat in ultima vreme: Mark Haddon, Jonathan Safran Foer, Roddy Doyle, M.J. Hyland, ba chiar si Rushdie in Copiii din miez de noapte si – de ce nu? – T.O. Bobe. Reteta sufera modificari, bineinteles, in functie de autor si de punctul de bataie al acestuia, insa, daca te pune naiba sa citesti doua asemenea romane unul dupa celalalt, nu ai cum sa scapi de senzatia unui déjà (nu neaparat suparator) vu...
Tap ispititor al australianului-mexican D.B.C. (Dirty But Clean) Pierre bate insa orice record. Cred ca a fost si o traducere infernala.
Nu cred ca am citit vreun roman in care absolut toate personajele sa stilceasca cuvintele in halul asta. Mai e si contagios pe linga toate astea: dupa ce termini cartea, te trezesti ca primesti priviri nedumerite prin piata.
Toata nebunia are loc in oraselul american Martirio, unde un adolescent mexican homosexual (sau, mai curind, exploatat) comite o mass murder in stilul Colombine, dupa care isi zboara creierii. Vernon Gregory Little se intimpla sa fi fost cel mai bun prieten al defunctului, cu care obisnuia sa se intilneasca in padure pentru a lua la alice cutii de bere sau sticle goale. Acum, datorita unei interiorizari absolute a tipului (cauzata in mare parte de o mama horror, despre care o sa vorbim mai tirziu), acesta e acuzat mai intii de complicitate la crime, apoi pentru cam toate crimele ce au loc in Texas timp de doua sau trei zile. E condamnat la moarte si salvat in ultimul minut datorita unei dovezi ca
