„Diacritice“
de Alexandru Cistelecan
Editura Curtea Veche, 2007, seria „Actual“
La Tâgul de carte şcolară „Gaudeamus“ de la Bucureşti, din toamna acestui an, poetul şi editorul braşovean Alexandru Muşina a ţinut să le spună celor prezenţi, urcat ca-n Hyde Park pe un scaun, cât este de fericit publicându-i pe Alexandru Cistelecan senior, respectiv junior, cu două cărţi de eseuri critice. Muşina, un bun orator (dar nu mai bun decât scrisul său), este şi autorul unei cărţi - „Scrisorile unui geniu balnear“ - apărute la propria editură, „Aula“, în care, între altele, ia la refec întreaga generaţie a criticii optzecistie pentru ceea ce el numeşte lipsa de apetenţă a acesteia în ceea ce priveşte revizuirea întregii literaturi române - din perspectivă optzecistă, evident. Lăcrămaţia muşiniană sună astfel: „Nu vor face revizuirea, relectura din perspectiva anului 2004 colegii mei de generaţie, ci tot Manolescu, Simion, Ion Pop&Eugen Negrici“. Şi fiindcă se consideră un „tăune“ al propriei generaţii, Muşina nu ezită să treacă în revistă numele criticilor cu datoria neonorată. Între ei, Alexandru Cistelecan, criticul literar de la „Vatra“, Târgu Mureş, este muştruluit că nu ia taurul de coarne şi că ar aştepta să vadă ce zice... Manolescu (se ştie, optzeciştii, în special, au o fixaţie cu Manolescu – pontifus maximus al criticii de la noi!). I se reproşează criticului de la „Vatra“ că se ocupă de futilităţi, că se complace în scrierea de prefeţe, postfeţe, cronici, cronichete, recenzii împrăştiate în tot felul de foi, răspunsuri la anchete, interviuri. Mărunţişuri, adică. Orice, numai Istoria, nu! Ca majoritatea scriitorilor români – în viaţă –, Muşina este obsedat de posteritatea cea necruţătoare cu bronzul căpătat în timp, şi anume de Piramida care trebuie să conserve tot ce a produs mai valid literatura română – din perspectiva nemiloasă a înfruntării „evilo
