Joi, 21 mai 2009, ora 16.20. Suntem în Gara de Nord a unei capitale de ţară membră a Uniunii Europene.
Mai sunt douăzeci şi cinci de minute până la plecarea trenului rapid 346 de la Bucureşti la Viena. Peronul plin de crăpături şi denivelări, pe care zburdă ambalaje şi mucuri, e deja aglomerat. Oamenii încep să-şi lungească gâturile spre depou, sperând că mişcările lor vor atrage trenul. Dar 346 nu se grăbeşte. Pe linia de alături se coace răbdător personalul 8123, cu destinaţia Ciulniţa. Câţiva imprudenţi urcă, dar coboară iute după un minut, alungaţi de o duhoare de hoit. Se decid să rămână pe peron până în secunda plecării. Între timp, nici o veste de la 346. Pasagerii sunt tot mai mulţi şi tot mai nedumeriţi. Familii cu copii, bătrâni însoţiţi de nepoţi amabili, o echipă de handbal, mai multe grupuri de elevi, un prezentator TV de revistă a presei (Radu Cazan, pare-mi-se), câţiva străini cu un aer perplex etc.
La 16.45, ora plecării, nimic. Nu numai că trenul nu apare, dar din difuzoare nu se aude nicio explicaţie. Despre scuze e caraghios să pomenesc - n-am uitat unde mă aflu. De pe linia vecină, personalul de Ciulniţa se pune în mişcare scârţâind agonizant, ca un şarpe metalic silit să se târască într-un peisaj ostil. Doi-trei navetişti ne privesc cu un fel de mândrie spontană. „V-am avut, bibicilor, până vine hărăbaia voastră, noi suntem la Lehliu.” Pe peronul unde 346 e aşteptat ca o divinitate salvatoare, cinci mucaliţi se mobilizează şi încep să scandeze „Hai Rapidul, hai Rapiduleţul!”, în ideea că 346 ar putea să-i audă şi să se ruşineze. Pe lângă noi trece un ceferist vernisat de propria burtă, însoţit de un miros cauzator de deviaţie de sept. Cineva îl întreabă despre soarta trenului şi se alege cu un ridicat din umeri indiferent. E o zi frumoasă de mai. N-a plouat, n-a fost furtună, n-au existat impedimente meteo. Şi totuşi, 346
