Într-un sondaj recent preluat de Tourism Review, Bucureştiul a fost votat cea mai urâtă capitală din Uniunea Europeană. De asemenea, în clasamentul Mercer, care ia în considerare treizeci şi nouă de criterii (criminalitatea, poluarea, accesul la apă curentă, canalizarea, electricitatea, transportul public etc.) capitala noastră ocupă locul 109 din 110 oraşe europene monitorizate. Lucrul acesta m-a întristat, deşi nu pot să nu recunosc realitatea acestor stări de fapt.

E adevărat, Bucureştiul nu e un oraş "european", e murdar şi poluat, clădirile lui sunt ori străvechi, nerenovate şi care stau să cadă, ori blocuri muncitoreşti cu balcoanele ruginite. Mai curând decât să-l comparăm cu Budapesta sau Praga – ca să nu mai vorbim de marile capitale apusene – cred că locul său e undeva lângă Ankara sau, poate, Cairo. Instabilitatea solului, a istoriei şi-a vremurilor l-au făcut ceea ce este azi: aglomerare informă de bizarerii arhitecturale sub ceruri palide şi prăfoase.

M-am născut şi am trăit în acest oraş, îi cunosc bine feţele multiple, contrastante, paradoxale. Oricine primeşte oaspeţi străini şi vrea să le arate Bucureştiul ştie că până să ajungă la locurile "frumoase", impresionante, care dau bine în albume (doar în albume are şi bietul nostru oraş o faţă onorabilă), îşi va conduce oaspeţii printr-un peisaj postapocaliptic. Străinii, obişnuiţi cu locuri aseptice, curate şi corecte, tind să nu vadă cu adevărat aici decât hidoşenia reală a cutărui colţ de stradă cu o clădire-n ruine, un cerşetor şi-un câine vagabond ghemuit la picioarele lui. În zadar le arăţi palatul CEC-ului, mânăstirea Stavropoleos, degeaba îi duci la Ateneu şi la Palatul Regal, la Capşa sau în Cişmigiu. Enclavele cu vile arătoase, umbrite de arbori seculari din Cotroceni sau de la Şosea nu-i impresionează. Străinii fac poze tot cerşetorilor, tot câinilor vagabonzi, tot calca