Ne întoarcem la Poezia românească din exil, culegere de texte care provoacă regrete, surprize, dar mai ales tristeţe, multă tristeţe.

Meritul evident al antologiei realizate de Liliana Corobca rămîne fără îndoială acela de a nuanţa şi de a modifica imaginea pe care publicul românesc o mai are asupra unui sector poetic aproape ignorat. Literar vorbind, sensul sintagmei "exil românesc" s-a redus pînă de curînd la cele cîteva nume de relativă notorietate care sintetizau spiritul unei poezii prin definiţie "interzise", numele lui Ştefan Baciu, Aron Cotruş, Nicu Caranica, Vasile Posteucă ori Horia Stamatu. Criticii români din ţară care, înfruntînd uneori riscuri grave, îndrăzneau să pomenească ocazional de literatura română scrisă în afara hotarelor ţării făceau referiri aproape exclusive la poeţii mai sus amintiţi. Pentru marele public, la ei se rezuma o jumătate de secol de poezie nesupusă cenzurii.

Antologia de faţă răstoarnă judecăţile gata făcute. Constatăm că în exil s-a scris o poezie de aspiraţie metafizică, aflată în căutarea esenţelor verbale ale limbii române şi situată la mare distanţă de rezonanţele păşunist-patriotice. Revelaţia veritabilă o reprezintă versurile lui Al. Busuioceanu, de o perfecţiune atemporală, deşi compuse mai ales în anii ^50; li se adaugă poeziile lui Virgil Ierunca, Ioan I. Mirea sau Paul Miron, apărute pînă acum în ediţii de tiraj confidenţial, dar care, în contextul larg al exilului, capătă alte proporţii. S-a scris în afara României şi o literatură pe teme esenţiale, reflex al unei sensibilităţi universale, dincolo de loc şi de timp.

Tot aici găsim în premieră şi poeţi complet necunoscuţi, cu biografii atipice, autori ce nu fac parte nici din exilul canonic, tradiţional, şi nici din ultimul val de poeţi exilaţi; sunt autori pierduţi între două lumi. Dumitru Ichim ori Alexandru Lungu marchează