Pentru români, încremenirea comunismului a avut ca pandant exilul şi emigraţia, aşa cum moartea, prin nemişcarea ei, este reflexul negativ al vieţii. Unii au rămas „acasă“, dar şi-au văzut epuizată în van rezerva de posibilităţi, alţii au ales calea pribegiei, care promitea însă actualizarea unor calităţi umane – generale şi personale. Unii au ales să rămînă alături de cei dragi şi să sufere împreună cu aceştia vitregiile istoriei, alţii şi-au călcat pe suflet, lăsînd în urmă oameni, locuri, amintiri, o viaţă, pentru a o lua de la capăt şi a trăi o altă viaţă, mai autentică. Unii au reuşit să înnoade armonios prezentul şi trecutul, pentru a-şi construi un viitor cu chip uman, alţii însă au fost nevoiţi să treacă printr-o sincopă, luînd-o de la zero şi alungînd în neant fantomele trecutului. Cartea Tată, sîntem lunatici a Monicăi Săvulescu-Voudouri – publicată în limba română, mai întîi în Danemarca, apoi în Olanda, în anul 1989, şi în România, în 1993, la Editura Cartea Românească (fiind recenzată elogios, în România literară, de către Eugen Simion) – se aşază la graniţa dintre cele două atitudini amintite mai sus, fiind o epistolă adresată tatălui, cu nostalgia celui nevoit să părăsească oameni şi locuri dragi şi care priveşte cu un ochi spre trecut, iar cu celălalt spre viitor, plasat fiind într-un prezent adeseori greu de interpretat. Retrospecţia este prilejuită de vizita tatălui bolnav în lumea nouă a scriitoarei. Trecutul păşeşte în prezent, nedumerit şi stingher, stîrnind amintiri şi întrebări cu privire la sensul a toate cîte s-au întîmplat. Şi, pornind de aici, prezentul începe să se reordoneze pe fundalul acestui trecut, descoperind în el un temei şi un conţinut care, uneori, îi lipseau. Cartea devine astfel, dintr-o epistolă univocă, o conversaţie cu mai multe voci, un dialog între fiică şi tată, între trecut şi prezent, între comunism şi valorile u