Se întîmpla prin '92, cînd la Cluj, forinţii încă se vindeau la colţ de stradă, bancnote mototolite, cu miros de cabină de TIR, cînd încă mai puteai să cumperi de Crăciun işlere de la tanti Erika, care le producea în cantităţi industriale, şi cînd respectabile doamne, de la scara III, pensionare, "făceau Ungaria" săptămînal, aducînd salam uscat, cafea şi cremă de brînză. Atunci ne-am hotărît să vizităm capitala ţării vecine, să vedem şi noi cum e în acel Occident hibrid, postcomunist de altfel, dar cu hipermarket-uri şi cu pepsi la cutie. Şi ca să nu mergem cu mîna goală şi să nu ne prefacem că sîntem nişte amărîţi de turişti, ne-am apucat de comerţ, obiecte de artizanat, "că asta cere ungurii!" - zise Andreea "ungurească" de la scara I (mai era una "românească" chiar la noi pe scară). În talciocul de la marginea Budapestei, am vîndut doar o ie, tot unei românce, plecată înainte de '89 în Germania, iar "piesa de colecţie", flăcăul cu clop care o învîrte în horă pe ţărăncuţă, nu a plăcut nimănui, însă acolo am mîncat primul hot-dog din viaţa mea.
În gară la Nyugati ne-a agăţat o băbuţă care ne-a oferit cazare. Nu ştia o boabă româneşte şi nici engleză, dar ne-am înţeles prin semne. Am dedus din bezelele, pe care ni le trimitea la răstimpuri, că iubeşte românii, aşa că ne-am pomenit într-un salon de treizeci de metri pătraţi, cu pianină şi cu mobilă veche. Ne-am socializat, cîntînd la patru mîini la pian "Marşul măgarilor". O băbuţă ciudată şi plictisită, cu un fiu şi mai ciudat, care spăla vitrine pe Vaci utca. Fiul ne explica prin semne că maică-sa a cam luat-o razna, iar de la mama am dedus că băiatul are probleme psihice grave, însă a trebuit să bem vin de mere cu ei, pe tăcute, şi să admirăm colecţia de numismatică.
În cîteva zile am făcut cunoştinţă cu o mică parte din comunitatea de români-unguri, mulţi dintre ei stabiliţi de puţin timp la Budapes