Asa cum am promis, revin cu o sinteza a comentariilor, foarte multe, pe care le-a starnit articolul Falimentul statului social. In special pentru aceia care n-au avut timpul sau rabdarea sa le citeasca pe toate, am facut o selectie, fatalmente subiectiva.

Incep cu concluziile (mele), pentru cei care nu au rabdare si timp sa citeasca tot articolul. Nu statul trebuie sa asigure un trai decent fiecarui cetatean. E treaba fiecaruia s-o faca, pentru el si familia lui, iar daca nu-i convin conditiile dintr-o tara isi poate vinde forta de munca, inteligenta si creativitatea oriunde in Europa sau in lume. Impozitarea mai mare a bogatilor pentru ajutorarea saracilor are doua mari hibe: demotiveaza bogatii sa mai creeze bogatie si  incurajeaza nemunca; ajutorarea trebuie adresata doar celora care din motive medicale sau de destin nu se descurca (handicapati, copii orfani, femei singure cu copii de crescut, etc.) Exista diferente de resurse individuale, de inteligenta, creativitate, putere de munca, care trebuie sa se reflecte in diferente de castiguri. Oricat de mari. Colectarea la bugetul de stat depinde si de gradul de autoconformare a cetatenilor. Statul social a fost „falimentat” de globalizare si mobilitate in piata muncii, de tendinta de distributie „echitabila” a resurselor, in contradictie cu resursele personale ale indivizilor, care nu sunt „echitabile”. Un stat poate fi atat de social pe cat ii permit resursele generate de cetatenii sai, nu din imprumuturi. Statul trebuie sa imparta resursele, intre cheltuielile proprii de functionare, de asistenta sociala si cele de dezvoltare, prin prisma responsabilitatii fata de generatiile viitoare.

Mai intai un istoric si o precizare a termenilor

John Maynard Keynes (1883-1946) a contribuit decisiv la afirmarea rolului statului in rezolvarea crizelor.  Keynes  a devenit  celebru  prin carte