Pentru a vorbi si pricepe nemteste m-am chinuit zece ani. Nu mi-a reusit foarte bine. Am si acum dificultati cu limba lui Goethe. Pentru a vorbi englezeste mi-a trebuit mult mai putin. Numai citeva luni. Explicatia? Germana am invatat-o dupa manual. Engleza de nevoie. Desi am avut profesori eminenti, n-am reusit nici pina astazi sa invat cum se cuvine limba germana. In pofida tuturor eforturilor, achizitia germanei nu mi-a reusit. Citesc cu greutate, fara placere si, mai ales, rar. Imi explic esecul printr-o intimplare din junete. E vorba de o bursa Humboldt care mi-a scapat, desi aveam toate recomandarile. Odata cu acest refuz, exaltatia fata de germana a disparut. Nici macar indemnurile si farmecul iezuit al filosofului Constantin Noica nu mi-au dat energia sa perseverez. Am strabatut cu exercitii meticuloase citeva manuale. Plus cele patru de liceu. Am tradus din scriitori de limba germana (precum Kafka sau Canetti). L-am antologat pe Nietzsche. Am tinut corespondenta cu vorbitori de germana si somitati ale stiintei lingvistice. Zadarnic! Germana nu s-a lipit de mine. Si astazi am nevoie de dictionar. Cu franceza e altceva. Lasind la o parte faptul ca orice roman stie limba lui Voltaire, printr-un talent asa-zicind nativ (Ion Iliescu reprezinta, s-a vazut de curind, exemplul cel mai fericit), am inceput sa pricep franceza din momentul in care o doamna profesoara (de o luminoasa intuitie) m-a pus sa citesc altceva decit manualul. Si mai ales sa povestesc clasei ceea ce am citit. Manualul mi l-a interzis pentru totdeauna. Bine a facut! De indata ce am renuntat la manual, bezna s-a subtiat. Am inceput s-o rup pe frantuzeste. Am inteles atunci cita dreptate are dramaturgul Ionesco. Orice manual de invatare a limbilor straine (cu sau fara profesor) e o suma de mici dialoguri de un perfect absurd si caraghioslic. Suma si caraghioslicul se integreaza, desigur, intr-un ta