Cand spionii isi dau drumul la gura si vorbesc, striga, acuza, ameninta in gura mare, inseamna ca porneste un mic razboi. Cand tac si asculta, lupta e in toi. In special daca asculta telefoane. Si atunci, noi cand mai avem parte de putina liniste? Eventual, pe lumea cealalta. In Romania, urletul e mod de viata si stil de conducere.
Pietonii racnesc la soferi (pac, pac, un glonte in picior daca urla prea tare), Videanu arunca cu gunoaie dupa Chiliman, Basescu se ratoieste la jurnalisti, la moldoveni si la Tariceanu. PSD urla in pustiu iar noua ne vine uneori sa tipam pur si simplu. Urlam, deci existam.
Cu asta, veti spune, ne-am obisnuit. Dar ce i-a apucat pe spioni? Ei vorbesc rar si in soapta, umbla pe varful picioarelor si asculta. Or, tocmai aici e marea problema. Cum, pentru cine si la comanda cui asculta spionii?
Proiectul de lege privind ANIC
Observatiile MJ la proiectul privind ANIC (2006)
Pe la inceputul lunii martie, in plin razboi cu Traian Basescu, liberalilor le-a venit inspiratia: ce-ar fi ca spionii sa nu mai asculte aiurea (de exemplu, pe Dinu Patriciu, in cazul caruia o instanta a stabilit ca l-au ascultat cam ilegal), sa nu intre pe fir cu ordin de la Cotroceni, ci sa-si completeze colectia de benzi audio-video cu voia cinstitilor politicieni din Parlament.
Mai prozaic spus, un grup de 71 de liberali au initiat si depus in Parlament, in martie 2007, un proiect de lege privind infiintarea unei asa numite Autoritati Nationale pentru Interceptarea Comunicatiilor. Scopul evident era castrarea SRI (sau ma rog, asurzirea serviciului) si dezarmarea lui Traian Basescu.
Miza, cit se poate de mare: daca Basescu mai candideaza la un mandat, chiar conteaza cine va fi stapanul interceptarilor, sa zicem, in urmatorul cincinal.
Poate ca nu va dezvalui un mare secret: in prezent,
