In ultima vreme, Nicolas Sarkozy a ajuns sa fie privit de o mare parte a cetatenilor pe care-i pastoreste ca un soi de capcaun cultural; a devenit, in ochii multora, un Gaston Lagaffe care-si manifesta umorile netam-nesam, asa cum il taie capul (indiferent daca stapaneste sau nu problema pe care o ia in discutie), urmand firul inspiratiilor de moment, convins ca tonul si croiala discursului de tip "ce e-n gusa si-n capusa" vor cuceri definitiv si otova inima si ratiunea electoratului francez prezent si viitor.
Pe vremea cand inca era ministru de interne (februarie 2006), a declarat, cu o franchete hahaitoare: "Intr-una dintre zilele trecute, ma amuzam – fiecare se amuza cum poate – privind programul concursului de admitere pentru functionari publici. Un sadic – sau un imbecil, hotarati dumneavoastra! – stabilise ca una dintre intrebarile adresate candidatilor sa se refere la romanul <>. Nu stiu daca vi s-a intamplat adesea s-o intrebati pe femeia de la ghiseu ce parere are despre <>..." In februarie 2008, presedinte deja, Sarkozy a insistat, cu aerul loazei care-si bate joc de profesor in fata celorlalte loaze: „Bun, <>... N-am nimic impotriva romanului, chestia e ca am suferit o groaza din cauza lui..." Ceea ce mi se pare demn de semnalat nu este atat derapajul sarkozyan, cat faptul ca cele doua fragmente din gandirea prezidentiala au infierbantat pana la explozie opinia publica franceza si au devenit o veritabila afacere de stat. Trecand peste zecile de articole de presa (care semnalau indigenta culturala a presedintelui si, intre altele, truismul cutremurator potrivit caruia singura sansa ca elevii sa ia azi cunostinta de imaginarul predecesorilor lor este sa li se vorbeasca, in scoala, despre muzica, pictura si literatura, inclusiv despre „La Princesse de Cl'ves", primul roman psiho