Al treilea braţ (unii îi spun „deget”) al peninsulei greceşti Halkidiki, adăpost de peste 1.000 de ani al călugărilor ortodocşi are, în afara frontierei naturale de la Marea Egee, o graniţă terestră, la nord; o graniţă care separă două lumi. Frontiera, marcată cu gard de sârmă ghimpată şi păzită de un pichet de poliţişti (foto – sus şi mijloc) nu poate fi trecută de nimeni, întrucât accesul pe Athos, republică monahală autonomă, se face exclusiv pe cale maritimă. Ultima localitate înainte de această graniţă este Ouranoupolis, oraş port de o mare frumuseţe a cărui viaţă trepidantă contrastează, mai ales în sezonul estival, cu traiul în rugăciune al călugărilor atoniţi.
Plină de culoare şi de farmec medieval, la fel de cosmopolită ca Saint-Tropez şi la fel de accesibilă ca oricare altă staţiune maritimă din Halkidiki, localitatea n-a fost dintotdeauna ca acum. Trăind, secole de-a rândul numai din relaţia cu Athosul, unde localnicii găseau de lucru şi făceau comerţ, Ouranoupolis s-a deschis către lumea modernă abia la mijlocul secolului trecut, când, în 1959, s-a construit primul drum de maşină şi primul hotel. Populat în special cu greci repatriaţi din Turcia, în 1923, oraşul are un trecut ascuns sub valurile Mării Egee, care spală faţada unei cetăţi antice neexplorate, sau între zidurile fostei Mănăstiri Zygos, din imediata apropiere.
La Zygos (balanţă, în limba greacă – n.n.), parte integrantă a complexului monahal atonit medieval compus din 20 de mănăstiri, schituri şi sihăstrii, dar separat azi prin graniţa celor două lumi, s-a păstrat, aproape intact, arhetipul locaşului monastic de la începutul primului mileniu; ea are avantajul că poate fi studiată, „in situ”, chiar şi de femeile-arheolog, oprite să păşească pe teritoriul republicii athonite. O vizită la Mănăstirea Zygos (foto – jos) aşezată peste drum de borna grănicerilor ne poate reîntoa
