În mintea multor politicieni străini – mai ales dintre cei din speţa celor care simt nevoia să-şi dea cu părerea despre orice, fără a face vreun efort de infirmare serioasă, România este locul unde se poate întâmpla orice grozăvie. Dacă aici au avut loc mineriadele, este aproape logic că fenomenul se va repeta în aceiaşi parametri. În aceeaşi ordine de idei, în mentalitatea oamenilor politici români s-a instalat credinţa că orice eveniment care iese din rutina cotidiană, afectându-i într-un fel sau altul, trebuie rezolvat de undeva, de la un pol de putere exterior, la care te duci cu plângerile de rigoare în proţap.

Este sindromul “Înaltei Porţi” pe care noi l-am exersat de-a lungul timpului în conjuncturi diverse. Nu ştiu dacă aşa ceva a funcţionat şi pe când eram colonie romană, dar e sigur că tradiţia Constantinopolului, ca instanţă supremă pentru orice contencios intern, a fost preluată de Moscova şi, mai nou, de Washington şi Bruxelles. În aproape toate ciclurile de guvernare au existat categorii de politicieni specializaţi în pâra pe la alte guverne şi instituţii internaţionale, însoţită de paradoxalul – pentru orice persoană de bun simţ – apel la aplicarea de sancţiuni faţă de propria ţară, în speranţa că în acest fel vor avea de suferit rivalii politici.

Este aproape fără precedent zarva strânită prin Europa populară de pedeliştii buimăciţi de loviturile – constituţionale – primite în doar vreo două zile. S-au repezit cu jalba-n proţap pe la toate forurile şi pe la toţi liderii de familie, reclamând “lovitura de stat” sau “mineriada” de la Bucureşti. Culmea e că oameni serioşi, precum cancelarul german, au pus – cum se zice – botul la această diversiune şi, fără a verifica despre ce e vorba în fapt, s-au întrecut în condamnări şi ameninţări. Chiar şi ambasadorul american s-a lăsat păcălit de informaţiile primite şi de confuzia din capul său, dint