Cred că Joan Rivers a spus-o, imediat după Oscaruri: la o ceremonie aşa de ţopească, numai un film ţopesc ca „Black Swan“ ar fi meritat să câştige. Pelicula lui Aronofsky, cineast cu o aplecare spre senzaţionalism şi sentimentalism, îşi poartă ridicolul şi exagerarea ca pe un blazon „high art“.

După ce-am fost supusă unei adevărate terapii a barosului, am ieşit din cinema într-o stare vecină cu greaţa, din cauza asaltului neîntrerupt cu imagini ţipătoare şi a bombardamentului continuu cu muzici ceaikovskiene. Subtilitatea n-a fost niciodată punctul forte al lui Aronofsky, dar acum are intenţii de-a dreptul funambuleşti: vrea să facă un Grand Guignol, un statement seismic despre perfecţiune şi artă, îmbrăcat într-o pelerină camp (gen ale cărui avataruri flamboaiante sunt cineaşti ca Fassbinder, Waters sau Almodóvar), dar e prea calculat, se ia mult prea în serios şi n-are pic de ironie.

„Camp" este, de pildă „Showgirls", cu care „Black Swan" a fost des comparat, un film care ştie foarte bine că e prost şi se amuză pe tema asta, ceea ce-l transformă într-o plăcere vinovată...Şi acela vorbeşte despre ambiţie profesională nebună şi concurenţa dintre dansatoare, dar e amplasat în lumea infinit mai puţin elitistă a stripteuzelor. Însă, spre deosebire de „Black Swan", nu pretinde niciodată că e altceva decât exploitation (intriga e un simulacru ce facilitează scenele lesbiene între actriţele super-hot) şi nu-şi pierde timpul cu psihologizări infantile şi cu explicaţii redundante (discursurile motivaţionale ale lui Vincent Cassel din „Black Swan" provoacă râsul involuntar).

O idee, şi nu un personaj

Nina, o balerină frigidă, se pregăteşte pentru un dublu rol în „Lacul lebedelor" şi trebuie să-şi scoată la lumină partea întunecată (aşa cum o îndeamnă din nou şi din nou coregraful francez). De îndată ce descoperă masturbarea, ştim că luc