Îmi cer scuze dintru început potenţialilor mei cititori pentru greţoşenia faptelor care urmează a fi povestite. Oricît m-am străduit a le ocoli, ele au venit înspre mine, oricît mi-aş fi propus a le potrivi într-un eseu delicat despre urîţenie, un naturalism „zolesc“ (zolian?, à la Zola?) de pe vremea romanticului liceu cînd citeam Nana, mi-a venit mai la îndemînă. Nu întoarceţi capetele; de le veţi întoarce totuşi, o şi mai mare urîţenie vă va întîmpina privirea.
***
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Şi-a suflat nasul cu degetele în plină stradă. Vîscozitatea verzuie, străbătută de vinişoare sîngerii, mi-a aterizat fix lîngă bombeu. Aşteptam amîndoi la un semafor, la trecerea de pietoni. Gestul individului a fost atît de firesc, venit cumva din scurta aşteptare, din lina mişcare cu care şi-a scos mîinile din buzunare, un gest fluid, ca un mecanism bine uns, inconştient; ca al unei găini care piguleşte boabe şi se găinăţează în acelaşi timp. Într-o stare de depresie avansată mi-aş fi imaginat chiar că gestul mi-a fost adresat; nu mi-ar mai fi rămas decît să mă duc acasă şi să fac gestul camusian de a mă sinucide. Aşa, cu o plată scîrbă cotidiană, am întors capul şi am traversat strada. Eliberarea asta de fluide interne se petrece cu seninătate, în plină stradă. Laolaltă cu scuipăturile ţistuite printre dinţi sau cu alea răcnite din adîncuri.
Nimic mai urît şi mai dezolant ca Bucureştiul ăsta cînd se topesc zăpezile. Acum poţi citi mai degrabă în zăpada mustindă toate dîrele puturoase ale oraşului. Ce a fost îngropat începe să iasă la suprafaţă, ce a fost aruncat după aia începe să zemuiască în căldura primăvăratică. O scurtă plimbare pe străduţele lăturalnice ale oraşului devine un adevărat meşteşug al evitării: caca de cîine, pet-uri aplatizate, gropi în trotuare, insule înşelătoare de gh
