Vorba ne-a fost dată să ascundem adevărul. Asta e clar. Ce nu-i clar e unde naiba îl ascundem de nu-l găsim niciodată? Acum, că ne-am lămurit că numai lăcomia pură, speculativă şi agresivă e cauza crizei mondiale, nu ne rămâne decât să numărăm câte fire de păr ne separă de un crah precum cel din 1929. După părerea unui tip doxat, Paulsen, să tot fie vreo 700 de miliarde. De dolari. Pe plaiurile însorite şi domoale ale Mioriţei noastre, nu încetez să mă minunez cum baliverna câştigurilor fabuloase a putut crea o asemenea emulaţie, cum de s-au aruncat bancherii cu capul înainte ca berbecii, cum au fost luate de bune cifrele scoase din burtă şi cum irealitatea a fost scoasă la produs, pe corso, ca ultima borfetă. Acum cinci sute de ani, o comedioară medievală vorbea de unul care se îndestulase mirosind mâncarea şi care a fost obligat să plătească negustorului. I-a plătit până la urmă, dar numai cu sunetul banilor. Ai zice că astfel de figuri sunt imposibile în lumea modernă. Şi totuşi, mă încăpăţânez să afirm că omenirea nu progresează decât formal, că un prostănac contemporan nu-i cu nimic mai evoluat decât un prostănac sclavagist. Că poate fi la fel de repede dus de nas şi e tot la fel de iute în a zugrăvi cai verzi pe pereţi. Dar, dacă odinioară Tândală era distracţia unei comunităţi restrânse, azi, acelaşi palavragiu trage foloasele unei regii iscusite şi este purtat pe braţe de echipe de experţi. Nu altfel îmi pot explica triumful lui George W. Bush, poate cel mai străin preşedinte de propria ţară…
Dar să ne întoarcem la oile noastre, să nu vedem numai paiul din ochiul altora. Cuprinşi de valul piramidal al iluziilor, politicienii români au ajuns la concluzia că suntem un soi de trib african, unde poţi, cu oglinjoare şi mărgele, să iei totul: votul. Deunăzi, un comentator lăuda mintea cea de pe urmă a dlui Geoană. Dimpotrivă, aserţiunile preşedintelui
