Berlinul are două anotimpuri – o primăvară zglobie şi rece, în care oamenii îşi dau jos paltoanele mult mai devreme decît ar fi cazul, şi o toamnă plină de lumină, generoasă, ploioasă, care dezvăluie toate straturile ascunse ale oraşului. Vara şi iarna, anotimpuri statice în care totul se opreşte sub apăsarea căldurii sau a gerului, sînt ale străinilor ce clicăie în neştire aparatele de fotografiat. Oraşul real se simte cel mai bine în momentele alerte ale anotimpurilor de trecere. Cu cît e mai friguroasă şi mai ploioasă vara, cu atît va fi mai frumoasă toamna ce urmează. După o iarnă blîndă vine o primăvară dură, parcă special pentru a nu te lăsa să lîncezeşti, pentru a-ţi aduce aminte că aici totul se schimbă. Repede.

Am ajuns prima dată la Berlin într-un noiembrie mohorît. Veneam cu trenul de la Bucureşti, am intrat în fosta RDG cînd se făcuse deja seară. Era întuneric, gările nici nu se vedeau, păreau luminate de felinare cu gaz care de-abia pîlpîie. Stăteam cu nasul lipit de geam. Aşteptam. Aşteptam Oraşul, luminile, forfota, dar n-au apărut. Treceam în continuare printr-o lume cufundată în beznă şi tot ce vedeam erau umbre – o turlă de biserică, un bloc înalt, copaci, linii de tren şerpuind pe deasupra străzilor, toate învăluite într-un fel de aură, că lumină nu se putea numi. Am coborît la Friedrichstrasse pe un pod şi atunci, în sfîrşit, l-am văzut – oameni, lumină, rîsete, turnul, Berliner Ensemble, rîul, muzeele, trenurile trecîndu-mi pe deasupra capului, clocot.

A doua zi a nins, prima ninsoare a anului. De la etajul opt al unei clădiri din mijlocul oraşului mă uitam pe geam şi ascultam poveştile care curgeau din jur – uite, acolo e Alexanderplatz, acolo e Insula Muzeelor. Domul. Dacă te uiţi în partea cealaltă se vede Potsdamer Platz, să te duci neapărat. În faţa mea o clădire urîtă, roşiatică. Ce e acolo? Ah, ăla e Palatul Republicii, sedi