În 1990, cotidianul oamenilor aflaţi în nucleul prim al puterii comuniste însemna înfăţişări la proces şi umilinţe în detenţie / Foto: Studioul Cinematografic Sahia Film Cu rare excepţii, foştii demnitari ai epocii Ceauşescu ajunşi la închisoare în 1990 au povestit puţine lucruri despre experienţa carcerală propriu-zisă. Cum se scurgea o zi în temniţă, ce gânduri îi vor fi încercat, cum s-au adaptat la noua situaţie, toate acestea şi altele ce ţin de intimitatea individului au fost atent protejate de protagonişti şi de cei apropiaţi lor. Şi din acest punct de vedere, romanul autobiografic “Să nu-mi luaţi temniţa”, publicat sub pseudonim de fiica lui Gheorghe Pană (Albatros, 2005), reprezintă o raritate. Prin confesiunea şlefuită literar de Cela (Luminiţa) Varlam se poate întrezări câte ceva din universuri îndeobşte închise celor mulţi: cotidianul oamenilor aflaţi în nucleul prim al puterii comuniste, cu ambele feţe ale medaliei.

Experienţa închisorii a fost dură pentru foştii demnitari şi pentru familiile lor deopotrivă. “Părea că noi, cei de acasă, eram cu mult mai «atinşi» de situaţia lor decât ei înşişi, scrie Cela Varlam. Vedeam acum, mai mult decât oricând, ce înseamnă structura cuiva care face politică, se confruntă cu secrete de stat, are în mâini, spre diriguire, hălci întregi din economia naţională sau ia decizii înfricoşătoare. Era clar că erau oameni care voiau şi puteau să poarte în ei puterea, să se ia de piept cu ea. Pe cât eram noi de prăbuşiţi, de emoţionaţi, de bolnavi într-un fel, pe atâta erau ei de dornici să ne-arate faţa lor curajoasă şi rezistentă. Nu se plângeau, aflam despre suferinţele lor mai repede de la colegii de celulă sau de la medicul închisorii. Printre poveşti de toate felurile, cereau cu voce rătăcită medicamente, încercând să mascheze slăbiciunile fireşti. Cereau însă mâncare fără să mai fie capabili să mascheze nimic. F