* Stăpînul inelelor: Cele două turnuri / The Lord of the Rings: The Two Towers (SUA 2002), de Peter Jackson. Tocmai mi-am luat rămas bun (ah, dulce tristeţe!) de la elful Legolas, hobbitul Frodo, piticul Gimli şi vrăjitorul Gandalf cel Alb (fost Gandalf cel Sur), pe care nu-i voi revedea decît la anul, în ultima parte a trilogiei lui Peter Jackson, ecranizarea celor peste 1.000 de pagini de epopee pe care profesorul de engleză şi anglo-saxonă J.R.R. Tolkien le-a bătut la maşină, cu numai două degete, între 1937 şi 1949, fără a bănui că, peste 50 de ani, vom fi cu toţii (cu excepţia cîtorva disidenţi) sclavii inelelor sale. Dar asta s-a întîmplat. Dacă aţi văzut prima parte, Frăţia inelului, am plăcerea de a vă raporta că şi în Cele două turnuri, Legolas (Orlando Bloom) e un arcaş magnific: acest elf scoate o săgeată din tolbă, îşi nimereşte ţinta şi pune o altă săgeată în arc, în mai puţin timp decît îmi trebuie mie ca să trag un fum de ţigară (şi săgeţile sale străbat întunericul ca scînteile unei ţigări pe care-o scuturi). Iar aceasta nu e singura minune din film. "Ce pot face nişte oameni, atunci cînd se confruntă cu o ură atît de înverşunată?", îl întreabă regele Théoden (Bernard Hill) pe nobilul Aragorn (Viggo Mortensen), în timp ce sînt asediaţi într-o cetate, poarta se zguduie sub lovituri şi mii de orci, uruk-hai şi alţi asediatori, la fel de frumoşi precum numele lor, se înghesuie pe pasarela de-afară. Soluţia este o ultimă şarjă. Cînd poarta cedează, eroii dau pinteni cailor şi ies pe pasarelă, iar duşmanii zboară din drumul lor precum popicele. Ultima oră de film este o lungă bătălie în care se mai remarcă un basilisc (unul autentic, spre deosebire de cel din Harry Potter şi camera secretelor, care era doar o rîmă mai mare), un cal alb (care îl poartă în spinare pe vrăjitorul Gandalf şi coboară în galop o pantă destinată, în principiu, alpiniştilor)