Daca am intrat in hora, stiam ca, mai devreme sau mai tirziu, va trebui sa joc. Mi-e greu sa citesc articolele publicate recent in legatura cu Institutul Cultural Roman si revista Cultura – atit in Observator cultural, cit si in alte reviste sau in presa cotidiana – si sa nu reactionez. Fidel ideii ca Observatorul cultural trebuie sa fie implicat in discutii polemice, dar, in acelasi timp, ghidat de „ideea-far“ a unui scepticism bine temperat, vreau sa fac citeva observatii, la rindul meu, pe aceasta tema.
In primul rind, discutia are doua obiecte diferite: Institutul si revista. Legate intre ele, desigur, dar totusi diferite.
Fiindca discutia in jurul Institutului este axata pe ideea „efortului de a construi institutii viabile“, cum explica doamna Musat in editorialul din 7 aprilie. Dar si pe definirea obiectivelor specifice ale Institutului, prezentate de noul presedinte al ICR, in interviul sau cu Ovidiu Simonca. Pe de alta parte, discutia in jurul revistei Cultura are ca tema centrala redefinirea ideii de revista culturala si a menirii sale in contextul contemporan, asa cum observa Sorin Adam Matei. Legatura intre cele doua discutii o constituie, in plan personal, presedintele Institutului, iar in cel general, decizia de a opri aparitia revistei Cultura. Cititorul atent va observa ca aproape toate articolele implicate in dezbatere, inclusiv interviul cu domnul Patapievici, pot fi definite in jurul acestor „coordonate“.
As vrea doar sa adaug ca, in discutia despre ICR, greutatea specifica a unor considerente politice si istorice este poate mai mare sau, in orice caz, calitativ diferita fata de cazul revistei Cultura. Cind H.-R. Patapievici explica primul dintre cele trei obiective esentiale ale Institutului aflat sub conducerea domniei sale, si anume „asistenta culturala identitara“, lucrurile sint clare si argumentele solide. Toc
