În 1977, cineva se cam săturase de triada cu care s-a confundat rockânâroll-ul anilor dinainte. Din gîtlejul revoltat al lui Joe Strummer, vocalistul de la The Clash, ieşea pe atunci strigătul identitar al punk-ului - titlul acestui articol, minus semnul întrebării. Elvis s-a dus, The Fab Four l-au urmat, punk-ul însuşi a crăpat destul de repede, prin 2002 s-a cărat şi Joe... Ghiciţi care e numele supravieţuitorului din povestea de aici?
N-a fost greu deloc, nu-i aşa? E vorba, evident, de Rolling Stones. Să scrii despre ei astăzi e ca şi cum ai lua zilnic prînzul într-o cantină a săracilor: un meniu lipsit în totalitate de nuanţe, reluat cu o frecvenţă care să-ţi adoarmă pentru totdeauna papilele. Totul a fost gustat de prima oară... La fel, totul a fost pus în pagină de mult, aproape toate frazele decente despre muzica trupei lui Mick Jagger şi Keith Richards s-au scris pe vremea inegalabilului Lester Bangs, timpurile acelea îndepărtate în care britanicii nu se lăsaseră încă înghiţiţi complet de propria faimă, de misionarismul, mercantilismul şi atletismul lor muzical şi de obsedanta, hipermarketata sintagmă the greatest rockâ nâroll band ever. Probabil că toţi cei care au undeva în calculator un folder numit "muzică" sau nişte CD-uri prin colecţie ştiu cîte ceva despre Rolling Stones. Chestiuni împărţite, desigur, între biografie, mitologie sau mitografie - nimic altceva decît un foarte palpabil punct al întîlnirii primelor două variabile. În consecinţă, am hotărît să mă rezum aici la a spune ce nu cred eu că a fost/este trupa înfiinţată la Londra acum 45 de ani, ajutat foarte concret de simpatica isterie care a lovit presa din România, laolaltă cu armata "liderilor de opinie", la auzul "marelui anunţ".
Încep prin a spune că Rolling Stones nu e cea mai mare trupă de rockânâroll din toate timpurile, pentru un motiv care se vede de depar
