Franta a avut de votat schimbarea. A inceput prin a urmari cum arata programul politic al acestei schimbari in singura confruntare directa dintre candidatii ramasi la start dupa primul tur. Si au avut de ales intre fuziunea economiei de piata cu o puternica protectie sociala si un melanj „pragmatic“ intre thatcherism si „exceptia franceza“.

Sarkozy nu si-a intrebat contracandidata daca se intimpla sa creada in Dumnezeu si nici cu cine o sa-si lase copiii daca va cistiga alegerile (desi propriii colegi socialisti ai doamnei Royal deschisesera deja subiectul). Ségolène nu l-a intrebat pe liderul dreptei ce-i mai face sotia si nici (pe tema imigratiei) daca parintii lui stiau deja franceza cind au ajuns la Paris. Nu l-a intrebat nici macar cum e cu dubiosul apartament din Neuilly. Spre deosebire de tari unde politica e personalizata (cum e Romania), in Franta lumea nu prea crede ca o casnicie model sau austeritatea bugetului personal sint garantia unei bune guvernari.

Aproape 86% dintre francezi s-au pus pe drumuri intr-o duminica primavaratica, pentru unicul scop de a vota iesirea din punctul mort. Citeva mii au reusit sa stea treji pina la miezul noptii, unii ca sa cinte Marseilleza cu Sarkozy in Piata Concorde, altii ca sa agite Piata Bastille si sa zvirle ceva cocktailuri Molotov prin suburbii. Expatii si fostele colonii au votat cu Ségolène, imigrantii cu acte in regula si muncitorii nemultumiti de saptamina de 35 de ore1, „prietenii“ traditionali ai lui Le Pen, au mers pe mina candidatului UMP. Sarkozy a cistigat, cu voturile Frontului Popular si ale unor centristi, un nu atit de impresionant cum se crede 53%.

Cu Ségolène Royal, stinga (sub chipul singurului mare partid european de aceasta orientare care tine inca cu dintii de „socialism“) a devenit atragatoare pentru tineri si intelectualii cu vocatie centrista. De fapt, odata cu a