Lansarea volumului ne-omagial „Iliescu, om şi lider”, a fost cam de genul aderării la Schengen: pregătit pentru momentul aniversării a 80 de ani de viaţă ai fostului preşedinte, s-a produs abia trei ani mai târziu, deşi condiţiile tehnice erau îndeplinite. Nu erau coapte altele, între care şi „mecanismul de verificare şi control” a stării din partidul fondat de către Ion Iliescu. A fost, totuşi, o întârziere fastă, pentru că , între timp s-a schimbat şi conducerea, iar noul lider a putut să onoreze cu preţioasa sa prezenţă evenimentul de la Ateneul Român.

Am fost onorat de invitaţia pe care alcătuitorii volumului mi-au adresat-o de a scrie câteva rânduri inspirate de natura relaţiei cu presa a fostului preşedinte, pe care vi le prezint în continuare.(Octavian ANDRONIC)

Dl Preşedinte şi „o anumita parte a presei”... (Secvenţe)

Festivalul de muzică pop

Eram proaspăt reporter la „Informaţia Bucureştiului” unde, după terminarea Filologiei am ajuns fără repartiţie guvernamentală, dar cu aprobare de la Comitetul municipal de Partid, pe motiv că redacţia îmbătrânise şi era nevoie de ceva tineret pentru alergătura zilnică. Prin ’71, toamna, fusese organizat Festivalul de muzică pop, de către „Club A”, de la Arhitectură. Era prima manifestare de amploare a unui gen care se strecura, tiptil, printre restricţiile ideologice. Cu naivitatea proprie începuturilor, m-am dus la redactorul şef adjunct, Stelică Diaconu, şi i-am propus să fac un reportaj de la festival. M-a privit sever pe deasupra ochelarilor şi mi-a spus: „Ce să caute muzica pop într-un ziar de partid? Fă o ştire!” Era suprema concesie, deşi „Informaţia” era cel mai puţin politizat dintre ziarele vremii.

Festivalul se desfăşura la Casa de Cultură a Studenţilor, din Plevnei, şi sufletul său era celebrul (deja) Mac Popescu. El a fost cel care l-a convins pe ministrul Tineretului, Ion