„Kung Fu Panda 2“ nu câştigă nimic în varianta 3 D, ba chiar pierde. Calităţile filmului sunt date de imagini superbe care aduc cu stampele japoneze, bătălii inventive şi un simţ picant al umorului.
Genericul de final de la „Kung Fu Panda 2" curge interminabil, dar deloc surprinzător: este evident că efortul a fost unul monumental. În mod ironic, 3 D-ul ar fi trebuit să dea trudei colective un impact mai mare, însă filmul n-ar nevoie de această tehnologie: cu ochelarii pe nas, experienţa e cumva întreruptă, iar imaginile îşi pierd din luminozitate. Aşa că v-aş sfătui să-l vedeţi în 2 D, că merită: pelicula combină tehnici ca pixilaţia, cu imagini care au splendoarea stampelor japoneze şi secvenţe de delir în cheie animé. La toate acestea se adaugă bătălii inventive şi petardante à la Jackie Chan şi un simţ picant al umorului.
Păunul, răul suprem
Atunci când Lordul Shen, un păun dement, creează o armă cumplită ca să-i decimeze pe toţi maeştrii Kung Fu şi să preia conducerea Chinei, Po şi prietenii săi luptători sunt trimişi să-l învingă. Dolofanul urs panda, adoptat de mic, trebuie să se lupte acum şi cu amintirile şi cu misterele care‑i înconjoară părinţii biologici. Povestea sună cumva cunoscut celor care au văzut primul capitol. Senzaţia de familiaritate e dată şi de vocile starurilor care se întorc: Angelina Jolie este Tigroaica, Dustin Hoffman e Shifu, Jackie Chan e Monkey, Lucy Liu e Viper şi Seth Rogen e Mantis.
Din păcate, personajele secundare nu primesc prea multe note în plus faţă de original, dar inevitabila confruntare finală dintre Po şi Shen (Gary Oldman, delicios de vicios) e un climax memorabil la care ar putea trage cu ochiul şi viitoarele producţii „live-action".
„Kung Fu Panda 2" lasă deoparte aventurile picareşti, din cele care dezvăluie caracterul eroilor şi le testează unitatea pe măsură
