Apelăm la bătrânul FMI să ne suplinească incompetenţa. Undeva, într-un studiu despre Dimitrie Cantemir, Constantin Noica vorbeşte despre „lăutărism” în cultura română. Îl descrie, cu un soi de ironie paternă, ca fiind calitatea noastră, a românilor, de a înţelege şi apoi a trece cu uşurinţă pe deasupra lucrurilor. O fi bine, o fi rău, rămâne oricum parte a aceluiaşi „duh straniu, cel care pluteşte peste spaţiul românesc” ca şi „închiderea care se deschide” prin care defineşte în altă parte satul românesc. Deschiderea naivă spre a accepta  punctele de vedere ale altora mă face să privesc dezbaterea publică despre economie, de la noi, prilejuită de criză fireşte, ca pe o manifestare de „lăutărism”, presupunând că cei ce se exprimă ştiu câte ceva despre ce vorbesc. Din păcate, constat însă că pe zi ce trece ea se transformă în lăutărie. Manelele economice sunt cântate pe toate vocile de oameni ce se cred serioşi sau care ar trebui să fie măcar conştienţi de seriozitatea funcţiei lor. Am transformat chestiunea finanţării externe într-o telenovelă neghioabă, de parcă nu ar fi vorba de propriul viitor. Uităm de implicaţii şi consecinţe sau le hiperbolizăm din interese înguste, de moment. Se încrucişează săbiile procentelor din PIB şi a cifrelor folosite haotic, se citează alandala autorităţile în materie, se lasă o ceaţă deasă în care orice decizie devine posibilă.

Eu unul m-aş întoarce la abecedar. Pentru ce avem nevoie de bani? Pentru ca o creştere economică sănătoasă să ofere o calitate mai bună vieţii oamenilor. Care sunt resursele certe, probabile şi potenţiale de care dispunem? Sursa de creştere este, într-o măsură covârşitoare, economia privată. Nu mă costă nimic să o las în voia ei. Adică să debirocratizez, să dereglementez şi să descentralizez, deci să cheltuiesc mai puţin. Reducând strict doar cheltuieli de colectare şi administrare a veniturilor bu