Ceea ce e de admirat in aceste ultime fragmente redactate de Sorin Stoica este ca el nu si-a pierdut umorul nici in ultima clipa. Se revolta, in citeva rinduri, ca fizic nu mai poate ride, dar prefera sa se ipostazieze intr-un personaj dintr-o proza pe care se amageste ca o va scrie cindva. O lectie de curaj, de barbatie, de umor, care transforma disparitia sa precoce nu numai intr-o nesansa a literaturii romane, ci si intr-o nedreptate cumplita. Zilele trecute, in cadrul Colocviului Romanului romanesc contemporan, coordonat de Nicolae Breban si pus la cale cu rabdare si discretie de poetul Aurel Pantea, prozatorul Cristian Teodorescu evoca nostalgic prietenii optzecisti trecuti prea devreme la cele vesnice, de la Mircea Nedelciu la Gheorghe Craciun, in timp ce criticul Daniel Cristea-Enache amintea de un nume care nu ar trebui sa intre in uitare, al unui scriitor inzestrat care s-a stins la vreo 27 de ani. Era de o seama cu mine, prin urmare, recitindu-i insemnarile ultime, dinaintea sfirsitului pe care il stia atit de aproape, nu m-am abtinut sa nu-i admir inca o data taria de caracter, dar si talentul acesta care nu a avut posibilitatea sa fie dus pina la capat. Nu ai cum sa citesti detasat jurnalul unui scriitor care a disparut de curind, mai ales cind acesta inregistreaza ultimele rinduri, cind iti poate dezvalui modul in care acea persoana a inteles sa-si accepte moartea. Aproape ca nici nu mai intereseaza aspectul estetic al scriiturii, primind tensiunea ori mijloacele prin care aceasta este disimulata in text, autenticitatea taioasa a confesiunii etc. De aceea, Jurnalullui Sorin Stoica surprinde o drama consumata cit se poate de demn, de barbateste. Ca prozator, autorul atrasese atentia prin harul si satietatea greu de strunit de a povesti, de a readuce naratiunea pura, directa, in atentia cititorului. O nevoie acuta de comunicare era de citit si in povestiri