Bunică-mea avea o vorbă. De cîte ori îi descriam un personaj abominabil, „strigător la cer“, genul mizerabil cu zîmbetul pe buze, ea îmi răspundea: „Are şi el o mamă“. Zeci de ani mi-a închis gura cu vorba asta excesivă, generalizatoare şi, în fond, nedreaptă. Singura variaţiune pe care mi-o amintesc, într-un caz extrem, a fost: „O fi avut şi el o mamă“, adică, nu era cu totul sigur că ipochimenul ar fi putut avea o mamă. Şi-apoi a cedat: „Vai de mama lui!“. Era şi el, carevasăzică, odrasla cuiva care l-a născut, l-a crescut şi l-a iubit ca pe ochii din cap. A fost, prin urmare, odată inocent şi pur ca un lotus. Iar cine a fost cîndva... poate fi oricînd, cam ăsta era subtextul candidei mele bunici, bulgăroaică din Varna care ajunsese, printr-o rocadă istorică, în vîrful Poienii Sibiului, dar spera să mai treacă o dată Dunărea înapoi.

Adevărul e că în meseriile mai expuse, cele care presupun o oarecare doză de public relations, un atare exerciţiu de imaginaţie e binevenit. Nu e rău să-ţi poţi imagina mitocanul care-ţi loveşte parbrizul maşinii cu pumnul în rolul de bebeluş rozaliu gîngurind în scutece; poate fi de oarecare ajutor să-ţi imaginezi că ţoapa mieroasă care schimbă brusc foaia a fost odată o fetiţă bucălată cu funde; poţi să-ţi ţii firea „vizualizînd“ (ca într-un exerciţiu zen) grădina înflorită a unei creşe atunci cînd, în scara unui bloc, te înconjoară o haită de adolescenţi în sevraj. Fiecare a avut o mamă care a trecut prin chinurile facerii, prin spitale insalubre şi experienţe apostolice doar pentru că viaţa începe cu propriul ei copil. Maternitatea e, în sine, o experienţă ce te duce dincolo de propriile limite fizice şi psihice; iar „micul fum“ al lui Castañeda e nimic faţă de cocteilul de endorfine pe care ţi-l poţi arunca singură în circulaţie cînd eşti pe punctul de a muri de-a binelea.

Este însă naşterea genul acela de experienţă