Poemul înalt

Nu, vremea poemului înalt, ameţitor, n-a trecut. Abia sună de dimineaţă, se aud claxoane şi strigăte în paturi noi abia ne trezim dintr-o obscură hipnoză şi deschizînd larg ferestrele recunoaştem încet ceea ce n-a dispărut niciodată sub roua prăfoasă iar încep să ne crească părul, unghiile şi noi organe

de simţuri

căci noi sîntem cadavre stupefiate de prunci

Si din furia de motoare, sirene şi pneuri a străzii prin zgomotul aiuritor al limbilor negre, galbene, albe, din vibraţia dementă a concasoarelor şi computerelor auzim încetişor un singur sunet umil, o unică notă subţire, tremurătoare, cum se înalţă încet iese din canale şi rigole, din subsoluri de blocuri, trece printre semafoare, maşini, prin vitrine, pieţe,

scuaruri,

sare din etaj în etaj, din balcon în balcon se înalţă pînă peste acoperişuri şi antene de satelit pînă la stele.

Poetesa

Nu voi fi marea poetesă a lumii.

Nici revoluţii nu voi cînta, nici pe altare nu voi oficia, cu sînii goi nu voi înflăcăra baricade, cu virginitatea

mea

nu voi mîntui mărunte popoare;

tineri bărbaţi nu se vor sinucide pe ascuns pentru mine, nici sclavi străini nu vor fi aruncaţi în arena cu fiare; nu mi se vor închina ode, epopei şi sonete, nu-mi va fi reprodus chipul în milioane de picturi, fotografii, timbre poştale;

nu mă voi mai naşte dintr-o coastă de om sau din

spumă de mare nici umbra mea nu se va mai apleca tainic, mică Lilith, din spatele unei obscure sfinte treimi; nu mă voi mai regăsi în cărţi cu imagini, în dicţionare

de nume,

în reviste de modă, jurnale.

Da, a noastră e muzica asta sălbatecă, vastă: băutorii de bere-n cutii, mîncătorii de imagini TV, funcţionarii, drogaţii, cerş