Din punct de vedere tehnic, în marile spectacole e posibil orice sau aproape orice. Pe scenă, de exemplu, e urcat un afon, care mimează cântatul, dar vocea pe care o aplaudă cu entuziasm publicul nu e a acestuia, e a lui Pavarotti. Din punct de vedere tehnic, spectacolul şi muzica sunt însă două lucruri diferite.
La începutul secolului al XX-lea, nimic din ce e azi la îndemâna oricui, din punct de vedere tehnic, nu era posibil. Pe scenă cânta chiar solistul de pe afiş. Acompaniamentul era asigurat în chip necesar de o orchestră. Iar publicul ştia că spectacolul şi muzica erau totuna. Astăzi, n-am fi şocaţi dacă am afla că, în grandiosul spectacol al Madonnei, pe scenă n-a urcat nici o Madonnă, ci o sosie. Şi că totul n-a fost decât spectacol, cu atuul unei înzestrări tehnologice foarte bine pusă la punct.
Nu ştiu câţi din cei 60.000 de spectatori de la Podul Izvor pot fredona o melodie a Madonnei. În absenţa giganticei regii, muzica din spectacol contează mai puţin. Nici repertoriul lui Michael Jackson nu este de fredonat, aşa cum era fredonat cândva, nu cu foarte mult timp în urmă, repertoriul lui Adamo sau al Edithei Piaf, al lui Celentano sau Yves Montand. Spectacolele acestora erau în totul muzică. Tehnica de platou avea un rol complementar, doar cât să pună mai bine în valoare vocea şi melodia. Rapperii sau cum naiba s-or mai fi numind negrii care turuie un text cu un acompaniament la ritm şi mişcare nu vorbesc despre muzică, pentru că îi interesează numai spectacolul. Spectacolul contemporan abuzează de dicţionarul muzicii şi-l uzurpează. Cei trei tenori - Careras, Pavarotti şi Domingo - au reuşit pentru un timp să facă spectacol de stadion, dând încă prioritate muzicii, dar timpul formaţiilor de tenori s-a dus, şi azi muzica are numai un rol de însoţire în marele spectacol cu 50 de vagoane de utilaje şi decor. E ca un război, în care u
